Am să încep cerându-mi iertare pentru tăcere. Mi s-au întâmplat multe chestii care m-au ținut departe de “Citate citite”. Mai întâi a fost “Murdar“, prima mea încercare de a scrie ficțiune. Apoi, acum un și jumătate, m-a luat prin surprindere jobul nou de la Kiss FM. Așa că o vreme am tăcut aici.
Mărturisesc: hotărârea de a mă repuca de scris am luat-o acum două săptămâni. Abia acum am găsit niște timp. Dar planul e să-mi reintru în formă cu niște recenzii, apoi să trec la fapte mai mărețe. Nici nu îndrăznesc să le visez eu întru totul deocamdată, darămite să le mai și mărturisesc aici.
Pentru mine, verbul “a râde” în aceeași frază cu substantivul “chimie” reprezintă o imposibilitate semantică. N-am înțeles chimia în școală, așa că am reacționat firesc: am urât-o din rărunchi. Maică-mea a încercat, săraca, printr-a șaptea, să-mi explice niște chestii de bază. A rezultat un scurt război între firavul ei talent pedagogic și rezistența mea umanist-pasiv-agresivă. Deflagrația s-a soldat cu un tratat de pace rapid: eu nu rămân corigent, iar pe ea nu o interesează cum reușesc eu această performanță. Pacturi asemănătoare am semnat ulterior și cu taică-meu pentru fizică și matematică. Am avut mare noroc cu părinți înțelegători.
Ce vreau să zic e că, dacă știți care-i treaba, n-aveți de ce să citiți “O să râzi, totul e chimie!”. E scrisă doar pentru cei de teapa mea. Cei care abia la anii maturității își dau seama că aveau dreptate părinții și profii (ăia mișto) care ziceau că e bine să știi măcar noțiunile de bază din fiecare materie, ca să “știi pe ce lume trăiești”.
“O să râzi, totul e chimie!” e scrisă fără farafastâcuri tehnice. Și e plină de exemple, pe modelul american. Ți se servește o teorie în câteva fraze simple, iar apoi teoria e transpusă în tot felul de istorioare ușor de digerat, ba chiar amuzante, pe alocuri.
Găsiți cartea de cumpărat aici.
