Singura mea întâlnire de până acum cu scriitura lui Monsierur Bruckner s-a numit “Luni de fiere”. Nu mai știu cum am ajuns eu să posed “Tirania penitenței”, însă mărturisesc că a zăcut în bibliotecă multă vreme. Asta pentru că, trebuie să recunosc, lunile de fiere au fost puțin cam prea… pline de fiere pentru gustul meu.
Dar cum încerc să nu îmi formez o părere despre un scriitor după doar o carte citită, mi-am luat fierea-n dinți și m-am apucat de “Tirania penitenței”. După primele paragrafe mi-am dat seama că e aproape alt Pascal pe care îl citesc aici. Romancierul pervers nu-i pe nicăieri în cartea asta. În locul lui apar un francez patriot, un european mâhnit și un istoric dezgustat de propria-i știință întrupați cu toții în același domn Bruckner care, paradoxal, reușise în precedenta carte pe care i-am citit-o să-mi stimuleze deopotrivă libidoul și greața.
Teoria pe care se bazează cartea asta e nouă pentru mine. Dar frânturi din ea am mai întâlnit, fie scrise pe ici și pe colo, fie rostogolindu-mi-se și mie prin creier. Concentrată la maxim, ea ar suna cam așa: noi, europenii, suntem în prezent atât de preocupați să fim politically correct și să ne turnăm în cap cenușa trecutului sângeros al continentului nostru, încât reușim performanța negativă de a ne anula meritele, spiritul, istoria, prezentul și, daca nu ne trezim mintenaș, viitorul.
Pascal Bruckner este un pic prea sangvin pentru un istoric și un pic prea ancorat în istorie pentru un eseist. “Tirania penitenței” este, însă, o carte scrisă din sufletul lui. Eu asta am simțit asta citind-o. Cu siguranță că voi mai citi Bruckner.
Puteți cumpăra cartea asta de aici.
Citatele mele preferate din cartea asta au fost:
“Europa, asemenea unui boxer groggy, năucit de loviturile pe care și le-a tras singur, se simte depășită de fărădelegi prea greu de suportat.”
“Într-un cuvânt: Europa oferă rațiuni de a crede doar în îndoială, America rațiuni de a te îndoi doar în interiorul unei credințe mai vaste, care le integrează și le absoarbe.”