Adela Dan – “Adela spune”

IMG_1818

Este a doua carte despre care scriu știind că omul care a scris-o va citi recenzia mea. Și jur că nu-i ușor. Probabil că te bătătorești dacă faci asta mereu. Dar eu prefer să scriu mai degrabă despre Dostoievski decât despre Adela, cu care, de altfel, am băut o cafea agreabilă la un moment dat. Cred că e un an și mai bine de la întâlnirea noastră de atunci, prilej cu care mi-a făcut cartea cadou. Am așezat-o, conștiincios, pe raftul cu cărți de citit. Acolo a stat, cumințică, așteptându-și rândul. Am luat-o cu mine în vacanța din ianuarie într-un loc foarte îndepărtat, unde nu ne știa nimeni. Acolo, la mama naibii, am ascultat eu ceea ce “Adela spune”.

Citind cartea asta, am greșit de două ori. În primul rând am greșit pentru că-s bărbat. Și nu e chiar o carte care să fie citită ușor de bărbați. Vorba aia, adevărul supără pe om. Iar când e spus cu vervă multă și cu adâncă ironie bine garnisită de sarcasm, parcă e mai dureros pe alocuri. A doua oară am greșit pentru că “Adela spune” nu e o carte care să fie citită în porții mari. Pur și simplu nu e ea construită de așa natură. E făcută să fie consumată câte puțin, precum bomboanele de ciocolată umplute cu rom. Alea de le papă ele, printre sughițuri răzbunătoare de plâns consumate (atât bomboanele cât și sughițurile) în vârful patului pe care porcul de câine l-a părăsit ca un mișel ce e. Ptiu! Huo!!!

E o carte plină de umor. Și ea trebuie citită ca atare. Nu o luați în plexul amorului propriu, colegi masculi. Nu ne e adresată. Nu direct. Cât despre femei, n-am de unde să știu ce simt cititnd “Adela spune”. Probabil că ține foarte mult de starea pe care o au în momentul în care o deschid. Dar sfatul meu e ăsta: fetelor, dacă v-a părăsit nemernicul, deschideți cartea asta des, că o să vă priască. Dar în porții mici, că așa recomandă nutrioținiștii.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

 

Andrei Pleșu – “Comédii la porțile Orientului”

IMG_9926

Mie îmi place foarte mult Andrei Pleșu. În primul rând pentru că, spre deosebire de alți oameni deștepți și foarte citiți de la noi din patrie, el nu face paradă de erudiția lui în spatele unor termeni filosofici doar de el și a sa gașcă știuți. Îmi mai place Pleșu pentru că stă să caute (și găsește) cuvintele care mustesc de sens și le orânduiește în ritmuri dănțuitoare după pofta inimii sale. În așa fel le așază dumnealui, încât mie mi se pare nu doar că înțeleg ce vrea să-mi spună, ci și ce a simțit dl. Pleșu în momentul în care și-a așternut scriitura pe hârtie.

“Comédii la porțile Orientului” nu este prima carte de Pleșu pe care o citesc. Mărturisesc că îmi place mult mai mult ce scrie atunci când spațiul nu-l limitează la dimensiunile unui articol. Deși e de fapt o colecție de articole, dintre toate cele citite până acum, cartea asta mi-a mers drept la inimă. E plină de haz, în nuanțe diverse: de la cel amar al înțeleptului care vede răul, îl înțelege, dar nu se poate face auzit de semenii săi și până la umorul colorat, înspumat de furia arzătoare și zgomotoasă a nedreptățitului.

Multe din articolele astea îmi amintesc de discuții auzite în casă, între părinții mei, pe vremea când eu, vorba aia, încă mă încălțam cu căciula. Pentru cei mai tineri decât mine, cartea asta poate însemna deschiderea apetitului pentru istoria recentă a României. Sau poate doar astfel visez eu frumos. Orice ar fi și orice simțiri ar trezi vreodată în alții, pentru mine asta e una din cele mai savuroase cărți pe care le-am citit în viața mea.

Sunt multe momente în care m-am oprit din citit pentru a râde în voie. N-am să stric plăcerea lecturii scoțând citatele alea zemoase din contextul care le dă și mai multă savoare. Există, totuși, unul care prea ni se potrivește zilele astea:

“Nu cred că poți îmbunătăți calitatea grâului, dacă nu te simți niciodată îngrijorat de prezența neghinei.”

Puteți cumpăra cartea asta de aici.