Andrei Pleșu – “Comédii la porțile Orientului”

IMG_9926

Mie îmi place foarte mult Andrei Pleșu. În primul rând pentru că, spre deosebire de alți oameni deștepți și foarte citiți de la noi din patrie, el nu face paradă de erudiția lui în spatele unor termeni filosofici doar de el și a sa gașcă știuți. Îmi mai place Pleșu pentru că stă să caute (și găsește) cuvintele care mustesc de sens și le orânduiește în ritmuri dănțuitoare după pofta inimii sale. În așa fel le așază dumnealui, încât mie mi se pare nu doar că înțeleg ce vrea să-mi spună, ci și ce a simțit dl. Pleșu în momentul în care și-a așternut scriitura pe hârtie.

“Comédii la porțile Orientului” nu este prima carte de Pleșu pe care o citesc. Mărturisesc că îmi place mult mai mult ce scrie atunci când spațiul nu-l limitează la dimensiunile unui articol. Deși e de fapt o colecție de articole, dintre toate cele citite până acum, cartea asta mi-a mers drept la inimă. E plină de haz, în nuanțe diverse: de la cel amar al înțeleptului care vede răul, îl înțelege, dar nu se poate face auzit de semenii săi și până la umorul colorat, înspumat de furia arzătoare și zgomotoasă a nedreptățitului.

Multe din articolele astea îmi amintesc de discuții auzite în casă, între părinții mei, pe vremea când eu, vorba aia, încă mă încălțam cu căciula. Pentru cei mai tineri decât mine, cartea asta poate însemna deschiderea apetitului pentru istoria recentă a României. Sau poate doar astfel visez eu frumos. Orice ar fi și orice simțiri ar trezi vreodată în alții, pentru mine asta e una din cele mai savuroase cărți pe care le-am citit în viața mea.

Sunt multe momente în care m-am oprit din citit pentru a râde în voie. N-am să stric plăcerea lecturii scoțând citatele alea zemoase din contextul care le dă și mai multă savoare. Există, totuși, unul care prea ni se potrivește zilele astea:

“Nu cred că poți îmbunătăți calitatea grâului, dacă nu te simți niciodată îngrijorat de prezența neghinei.”

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Andrei Pleșu – “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”

parabolele

Există cărți sau autori despre care nu poți să scrii sau să vorbești, pentru că nu e cool. De când cu Facebook-ul ăsta ni s-a umplut patria de intelectuali subțiri care nu mai prididesc să arunce pietre către Coelho, Cărtărescu și vreo alți câțiva. Pe toți acești de seamă cărturari i-aș invita să-și reprime bășcălia o clipă, cât să lase un gând simplu să se formeze: un om care citește Coelho este de preferat unuia care citește doar Sandra Brown? Eu zic că da.  Ăla de citește Sandra Brown este de preferat unuia care nu citește nimic? Dezvelindu-mi pieptul și aruncându-mă în bătaia oprobriului marilor cititori ai neamului, voi zice din nou da.

Din punctul meu de vedere, luând in considerare perioada în care trăim, însuși actul de a deschide o carte și de a parcurge rând după rând reprezintă un act lăudabil. Cel care citește Sandra Brown (sau orice alt roman de bandă rulantă) va avea, pe perioada lecturii, contact cu limba română. Chiar dacă ea este săracă lipită pământului din punct de vedere stilistic, este cel puțin corectă din punct de vedere gramatical. Iar dacă, din zece pagini de trash literar citite, un om a învățat din context un cuvânt nou, eu zic că acele zece pagini nu-s pagubă, ci profit. Poate-s naiv din cale-afară, însă eu încă mai cred că, după îndeajuns de multe romane de duzină citite, un om își va ridica singur standardele literare, dacă sufletul și creierul lui sunt apte de acest lucru. Dacă principiul lui Peter funcționează atât de bine în cultura organizațională, nu văd de ce nu s-ar aplica și cărților. Fiecare va ajunge la acel grad de erudiție pe care i-l permite agerimea primită din născare. Iar ca asta să se întâmple e nevoie de un singur lucru: SĂ CITIM LITERATURĂ. De orice gen, oricând. Doar să citim.

Cartea asta a lui Pleșu am văzut-o pe multe liste ale disprețului, ponegrită de oameni a căror cultură o admir în general. De unde și ideea celor două paragrafe de mai sus. Faptul că o carte este citită de multă lume din care puțini au înțeles despre ce e vorba de fapt în paginile ei nu înseamnă ca e cartea proastă. Că tu îți proclami ateismul cu același fanatism cu care un cefos cu lanț “dă haur” la gât urlă “M*^# Steaua!” pe stadion, asta nu înseamnă că orice carte tratează religia trebuie automat să fie îngrozitor de proastă. Pe toți cei care aleg să nu creadă îi invit să-și aducă aminte că o mare parte a culturii cu care se laudă se întemeiază pe religie, pe simbolurile și parabolele ei. Și că este recomandabil să cunoști cât mai în amănunt lucrul în care alegi să nu crezi sau pe care simți că e bine să-l urăști. Măcar de dragul zicalei “know your enemy”, tot ar fi bine să te intereseze cât de cât subiectul.

Hai că m-am înfierbântat și despre ce-a scris omul ăsta pe care eu îl admir foarte tare n-am vorbit deloc. E o carte care putea fi scrisă foarte greoi, dar nu e deloc așa. În ea, de fapt, ți se dă un posibil cod de descifrare al parabolelor de care este plin Noul Testament. După ce analizează interpretări cuminți sau fistichii (în cazul acestora e de apreciat umorul de care domnul Pleșu dă din nou dovadă), ni se propune o direcție în care să ne lăsăm gândurile să colinde.

Delicatețea subiectului este tratată cu multă diplomație, fără să ni se impună aproape nimic. Este cartea care lămurește câteva paradoxuri, iar de aici ne putem da singuri seama de ce uneori pildele lui Iisus par să se bată cap în cap. Ideea de bază ar fi ca religia creștină este cea care se adresează omului în cel mai lejer mod cu putință (la nivelul dogmei pure, nu la diversele grade de marketing know-how la care a fost ea folosită de-a lungul istoriei). Cum noi suntem, în esență, niște ființe paradoxale, care, cu cât mai luminat ne este spiritul, cu atât tindem să respingem adevărul servit pe tavă, singura opțiune pentru o comunicare de succes rămâne povestea, parabola – prin definiție interpretabilă.

E o carte pe care o recomand din tot sufletul, pentru că mie unuia mi-a deschis ochii spre înțelesuri pe care până acum le-am bănuit doar sau pe care le-am ratat cu totul.

Puteți cumpăra “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Problema cu specializarea –  a adăugat profesorul Gombrich – e că, la un moment dat, nu mai știi ce întrebări să-ți pui.” Ai numai răspunsuri.

“Dacă ești gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceva ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta.”

“Păstrătoare, strict păstrătoare, e literaDuhul e un agent multiplicator, o avere pusă în act, un potențial de îmbogățire practic nelimitat.”

“Știm ce distanțe subtile își ia Iisus față de împietrirea legiferării sterpe și nu putem admite că Dumnezeu s-a făcut om ca să livreze o lecție de dirigenție.”