Miyamoto Musashi – “Cartea celor cinci cercuri”

Există niște cărți în lumea asta despre care se spune că trebuie să le citești în viață ca să poți considera că ai  luat contact cu bazele culturii mondiale. Cu toate astea, eu am mari îndoieli că până și oamenii care alcătuiesc listele astea chiar au citit toate cărțile pe care le propovăduiesc. În fine, pe multe astfel de pomelnice bibliofile se găsește “Arta războiului” a lui Sun Tzu, ceaslov care te descurajează de la prima privire. Eu am avut de câteva ori tentativa de a cumpăra varianta tipărită, dar am găsit mereu altă carte mai apetisantă.

Ăsta e motivul pentru care, atunci când am descoperit “Cartea celor cinci cercuri” (care-n varianta în engleză sunt inele), m-am entuziasmat imediat. Martin Lindstrom vorbește despre ea în “Brandwashed” și o cam laudă. Cică ar fi o carte de strategie pe care mulți manageri de top ai lumii au citit-o din scoarță-n scoarță. Mie unuia japonezii mi s-au părut întotdeauna mai ordonați decât chinezii, bașca faptul că am găsit-o pe daiboj în varianta de Kindle și mai era și subțirică, nu înspăimântătoare precum “Arta războiului”.

“Cartea celor cinci cercuri” nu e ceva care să-ți revoluționeze viața sau gândirea. Ba, mai mult decât atât, multe din povețele pe care Miyamoto Musashi le dă luptătorilor sunt chestii de bun-simț și general valabile, pe care le știe cam orice mocofan a pus mâna să se instruiască un pic despre management. Felul în care este scrisă poate fi un test de răbdare. Lucruri folositoare găsești între multe alte chestii care nici măcar pe samurai nu cred că-i ajută cu mare lucru.

Una peste alta, deși nu credeam să ajung vreodată să zic asta aici, pe blog, cred că vă puteți mulțumi cu recenzia asta și cu snopul de citate pe care le-am selectat eu.

Cartea, în varianta pe Kindle, o puteți găsi aici. Dar bag de seamă că nu mai e mokka.

Citatele* mele preferate din “Cartea celor cinci cercuri” sunt:

“Nu ar trebui să ai o armă preferată. Să devii prea familiar cu o anumită armă este o greșeală la fel de mare cu aceea de a nu cunoaște acea armă suficient de bine.”

“Când nu poți fi păcălit de alți oameni, atunci înseamnă că ți-ai însușit înțelepciunea strategiei.”

“În toate formele strategiei este necesar să menții poziția de luptă în viața de zi cu zi și poziția de zi cu zi în cea de luptă.”

“Dacă vei încerca să mânuiești sabia cea lungă repede, vei greși Calea. Pentru a mânui sabia cea lungă bine, trebuie să o mânuiești cu calm.”

“Lucrul important la strategie este să suprimi acțiunile care îi folosesc adversarului, dar să le lași să se întâmple pe cele care nu-l ajută cu nimic.”

“Într-un duel trebuie să amâni atacul împotriva adversarului până când, mai întâi, ai recunoscut școala de strategie căreia îi aparține și ai reușit să îi estimezi valoarea, punctele sale puternice și pe cele slabe.”

“Oricând ajungem să fim preocupați de micile detalii, trebuie să ne mărim brusc spiritul, alternând marele cu micul.”

*traducerea îmi aparține

Haruki Murakami – “Bărbați fără femei”

Nu mai citisem Murakami de mult. De prea mult timp. Mi-era atât de poftă de el, încât “Bărbați fără femei”, colecție de povestiri fiind, nu mi-a ajuns nici pe o măsea. Dar mi-am promis că nu o să mai las lăcomia literară să mă stăpânească așa, ca în trecut, când eram în stare să citesc integral un autor fără niciun fel de pauză între cărțile lui. E prea mare dezamăgirea de la final, când îți dai seama că nu există o următoare carte pe care să o fi scris omul ăla. Ba unii din ei mai au și neobrăzarea să moară până să mai apuce să-mi dea ceva de citit.

“Bărbați fără femei” are unele povestiri realiste. Da’ realiste de tot, fără pic de fantastic într-însele. Trebuie să recunoaștem: asta e o treabă ciudată la Murakami. Bine, în afară de “Underground” și de “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”. Sunt și câteva momente în care lumea aceea mai mult absurdă decât nefirească a lui te înconjoară cu aceeași putere care m-a făcut, în urmă cu mai bine de zece ani, să devin fanul lui Haruki.

Evident că e vorba despre bărbați și femei în cartea asta. Prepoziția “fără” poate fi înlocuită cu altele, după caz. Cred însă că, pentru un japonez iubitor de Occident și de jazz precum e Haruki Murakami, “Bărbați fără femei” șade confortabil pe raftul cu cărți de dragoste, ba poate chiar pe ăla cu povești siropoase. Pentru noi, europeni melodramatici, iubirile din cartea asta apar altfel: ciudate, fragile, nefirești.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“(Prietenele mele) Se hotărau să se mărite cu puțin înainte de a împlini fie treizeci, fie patruzeci de ani, cam așa cum cresc vânzările la calendare pe măsură ce se apropie sfârșitul anului.”

“Pe lumea asta mare sunt și familii fericite și frumoase, în care sunt păstrate mereu relații bune între părinți și copii – cam cu aceeași frecvență cu care vezi un hat-trick la fotbal.”

“Eu nu trebuie doar să uit, ci să țin minte să iert.”

“Țârâitul telefonului în toiul nopții e mereu strident. Sună de parcă cineva ar încerca să distrugă lumea cu o unealtă zdravănă de metal.”

Haruki Murakami – “Salcia oarbă, fata adormită”

IMG_9836

Mă uitam luuung la cartea asta, pe care am citit-o la începutul lui iunie și deja simțeam că mă cuprinde panica. Păi bine, domnule, așa fan Murakami mi-s?! De nu mai știu care-i treaba cu fata și cu salcia? Da’ deloc?! “Și uite”, îmi ziceam, “cartea-i grosuță. Oare în ce traistă-mi era vârâtă tărtăcuța preț de atâtea sute de pagini?” După ce mi-am înghiontit în van memoria încă vreo câteva zeci de secunde, am întins mâna înfrânt și am căutat izbăvirea în răsfoire. Dac-am găsit-o? O, da!

Din păcate oftatul meu de ușurare a avut o viață atât de scurtă, că probabil că din afară a părut mai degrabă c-am icnit. Mi-e de fiecare dată greu să scriu despre Murakami, deși este în top 3 autori pentru mine. În general mi-e greu să scriu despre cărți de nuvele sau povestiri, pentru că urăsc să mă refer la fiecare în parte în câteva fraze goale, dar pe de altă parte există prea puține lucruri pe care să le poți spune despre toate, la modul general. Să scriu despre povestirile lui Murakami, iaca provocare, monșer!

Nu știu a vă spune mare lucru despre cartea asta. E Murakami și, pentru că nu-și poate depăna povestea agale, e Murakami concentrat. Poate că e o cale bună să înveți să-l iubești pe beatnikul ăsta japonez (Bobby Hackett se ascultă într-una din povestiri), care e prea asiatic pentru America, prea american pentru Japonia și cu siguranță născut într-o epocă greșită. Iar astea trei nepotriviri plus capacitatea lui incredibilă de a amesteca realul și fantasticul într-o delicioasă supă primordială îl fac pe Haruki să fie unul din cei mai frumoși oameni de citit în era noastră searbădă și prea sătulă.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“În viață, cel mai înspăimântător lucru nu este frica, a spus după câteva momente bărbatul. Într-adevăr, aceasta există. Se manifestă câteodată, sub diferite forme, împovărându-ne existența. Dar cel mai înspăimântător lucru este să ne întoarcem cu spatele și să închidem ochii în fața ei. Pentru că în acel moment renunțăm la cel mai important lucru din noi și îl cedăm altcuiva.”

“Ca să cucerești o fată trebuie să faci trei lucruri: primul – să taci și să asculți mereu ce are de zis; al doilea – să-i spui mereu că îți place cum se îmbracă și al treilea – să-i faci pe cât posibil cinste cu ceva bun de mâncare. E simplu, nu? Dacă faci tot ce ți-am spus și tot nu merge, atunci ar fi mai bine să renunți.”

Cartea asta, ca orice altceva scris de el, e musai să fie citită. O puteți cumpăra de aici.