Jonathan Safran Foer – “Iată-mă”

Acum aproape 6 ani am citit eu cealaltă carte de Safran Foer, “Extrem de tare și incredibil de aproape”. Am rămas în memorie cu două chestii de atunci: cât de mult spirit comercial are autorul în găsirea subiectului și emoția pe care reușește să o transmită. Așa mi-l aminteam eu pe Jonathar Safran Foer – scriitorul care îți înșfacă sufletul și ți-l trage în lumea lui fără ca tu, cititorul, să mai ai alternativă.

“Iată-mă” nu e nici pe departe atât de tumultoasă emoțional, nu e scrisă astfel. Dar își menține calitatea de a alege un subiect atât de comercial, încât n-are cum să nu te intereseze: o familie matură se destramă degeaba pe fundalul echilibrului precar al Orientului Mijlociu care, la rândul său, se destramă din cauza unui cutremur.

Din câte am înțeles, “Iată-mă” conține destul de multe elemente autobiografice ale autorului, poate de-asta e și mai puțin emoționantă. E greu să îți povestești propria existență cu învolburarea detașată a unui tragedian. Dar e o carte dărâmător de bună prin felul deștept în care e scrisă. Oamenii care se rănesc unii pe alții acolo sunt inteligenți și educați, chiar dacă uneori barbari unii cu ceilalți.

Puteți cumpăra “Iată-mă” de aici.

Citatele mele preferate din “Iată-mă” sunt:

“Diferența între a admite și a accepta înseamnă depresie.”

“Dar chiar dacă speranța medie de viață ar continua să crească în fiecare an cu câte un an, oamenilor tot le-ar lua o veșnicie până să ajungă să trăiască veșnic, așa că probabil n-ar apuca nimeni să fie martorul acelui moment.:

“Hai la culcare. Aceste trei cuvinte diferențiază căsnicia de orice alt tip de relație. N-o să găsim o cale de a ajunge la o înțelegere, dar hai la culcare. Nu pentru că vrem, ci pentru că trebuie. În momentul ăsta, ne urâm unul pe altul, dar hai la culcare. Hai să ne retragem în noi înșine, dar împreună. Oare câte conversații se terminaseră în aceste trei cuvinte? Câte certuri?”

“Jena este Parmalatul emoțiilor.”

“Umanitatea nu e salvată fiindcă merită să fie salvată, ci fiindcă pioșenia câtorva justifică existența celorlalți.”

“Oare chiar e posibil ca doi oameni care vorbesc despre Dumnezeu să se refere la aceleași lucruri?”

“Binecuvântările sunt niște blesteme pe care le invidiază alții.”

“-Nimic pe lume nu e mai întreg decât o inimă frântă, am zis.”

Jonathan Safran Foer – “Extrem de tare și incredibil de aproape”

extrem-de-tare

9/11 este un subiect care se vinde singur. Orice tragedie cu care am fost contemporani naște în noi un sentiment bizar, care ne face să devenim mai toleranți față de oricine își scrie povestea în jurul acelui eveniment nefericit. De parcă autorul, prin scriitura sa, și cititorii, prin simpla lectură, ar putea cumva șterge din lacrimile ce au curs și curg. Astfel apar niște bestsellers care nu și-ar merita nici pe departe poziția privilegiată dacă subiectul ales ar fi altul. Cu ideile astea în cap m-am apucat să citesc “Extrem de tare”. Și după primele patru pagini cartea asta mi-a luat creierul și l-a frânt pe genunchi.

Am lăsat la o parte orice prejudecată. Ochii mei mari au hăpăit hulpavi rând după rând. M-am emoționat cu sufletul curat al copilului, i-am înțeles vânătăile pe care și le făcea singur. Am pătruns nebunia înțeleaptă bâtrănului sculptor. Din când în când mă opream din citit pentru câteva clipe, fără să las cartea din mână, doar ca să las amestecătura de trăiri să se ostoiască un pic.

Convenția pe care Safran Foer o stabilește și o urmează în pași ușori este incredibilă. Cel puțin pentru mine. Eu în viața mea nu am mai întâlnit un autor care să aibă meșteșugul de a-și muta punctul de vedere mai adânc în sufletul personajelor. Omul ăsta este tot ce scrie. Deși am terminat cartea asta de mult, mă suprind emoționându-mă și acum, când scriu despre ea.

Probabil cel mai mare merit al ei este că îți arată cum, cu cuvinte simple și frumos îmbinate, calea de la sufletul scriitorului la cel al cititorului este ușoară și dreaptă.

Asta este, cu siguranță, cea mai tristă carte pe care am citit-o în viața mea.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.