Cărțile primite cadou sunt un lucru minunat. Atunci când le primesc mă întreb ce anume din personalitatea mea l-a făcut pe “darnic” să aleagă FIX cartea aia pentru mine. Citindu-le, de multe ori descopăr autori pe care eu altfel nu i-aș fi cumpărat niciodată. Iar apoi, când își iau locul cuminți, tăcute și aproape triste in bibliotecă așteptând o recitire care, la cum se învâltorează viața asta, riscă să nu mai vină niciodată, cărțile-dar își păstrează pentru mine o firimitură de bucurie. Bucuria ochilor care o descoperă întâmplător, în timp ce se află în căutare de pradă nouă. De multe ori mi s-a întâmplat să scot o carte-dar din bibliotecă și s-o răsfoiesc nu pentru a reciti fragmente din ea, ci pentru a rechema amintirea omului și a momentului ce mi-au dăruit-o. Cartea asta e primită în dar atunci când mă așteptam mai puțin, dată firesc, primită la fel. Ca totul, mai apoi.
Relația mea cu Franz Kafka a început un pic cam devreme. Pe vremea când nu eram îndeajuns de copt încă pentru el. L-am citit cu plăcere și atunci, fără să-l pătrund însă în toate ungherele-i prăfuite. Pentru că, fără să vreau să-l ponegresc în vreun fel, scriitura lui naște la mine în cap imaginea unui raft cu dosare pline de praf, undeva, într-un pod cu mult lemn și soare. Până și mirosul locului aceluia mi-e dat să-l simt uneori. Miros de casă a bunicilor prin care nu și-a mai târșâit nimeni pașii de mulți ani.
N-am să intru în detalii biografice explicative ale stilului. N-am să-l numesc predecesor al lui Orwell sau Nabokov. Nici măcar n-am să vă povestesc despre alte cărți de-ale lui pe care le-am citit. Am să vă spun doar că e hipnotic. Exact la fel ca o casă pustie, dar plină de amintiri. Cuvintele lui au puterea de a te face să ridici ochii din carte fie și numai pentru o clipă, doar pentru că imaginea pe care ele o nasc este atât de vie, încât are nevoie de un orizont adevărat în care să se piardă.
Ok, v-ați prins, da? Îl ador pe Kafka.
“Meditation” nu este propriu-zis o carte. Nici măcar o culegere de texte nu prea poate fi. Nu e nici poezie și nici proză. Cred că asemănarea cea mai potrivită ar fi cu un caiet de schițe al unui mare pictor. Din tușele acelea grăbite un ochi de expert deslușește într-o clipă geniul, în timp ce noi, întunecați profani, simțim doar forța de necrezut ce poate poseda o linie. Așa-i cartea asta. Schiță după schiță se aliniază ca un șir de shot-uri diferite aliniate pe bar, unul mai bun decât altul. Iar ora e târzie, tu nu le mai refuzi.
Sfatul e de prisos, că nici mie nu mi-a reușit: a se consuma cu moderație.
Cele două meditații ale lui Kafka de m-au făcut pe mine să rămân paf au fost:
Respingerea
“Când întâlnesc o femeie tânără și frumoasă și îi spun:
– Fii bună și haide cu mine!
Iar ea trece pe lângă mine fără un cuvânt, prin tăcerea ei de fapt spune:
– Nu ești vreun duce cu nume înalt, nici vreun american plin de curele, cu corp de indian, cu ochi egali și placizi, cu pielea masată de aerul preeriilor și de râurile ce le străbat, nu ai călătorit spre sau pe marile lacuri, oriunde-ar fi ele. Așa că, te întreb de ce ar trebui ca eu, o femeie tânără și frumoasă, să merg cu tine?
– Uiți că nu te afli în vreun automobil măreț, legănându-te pe stradă în viraje luat pe arcuri moi; nu văd nicio escortă de bărbați bine îmbrăcați murmurând binecuvântări și urmându-te într-un semicerc perfect; sânii tăi sunt bine aranjați în corsaj, însă șoldurile și coapsele tale compensează prin modestie; porți o rochie de tafta cu pliuri precum cele care ne-au fermecat toamna trecută, iar tu, învăluită în acest pericol mortal, încă zâmbești din când în când.
– Da, amândoi avem dreptate. Și ca să evităm a deveni iremediabil conștienți de asta, oare n-ar fi bine să mergem fiecare acasă?”
Ghinionul unui burlac
“Pare atât de îngrozitor să rămâi burlac, un bătrân luptând să-și mențină demnitatea în timp ce se milogește să fie invitat oricând pentru a petrece o seară împreună cu alți oameni, să fii bolnav și să te uiți, o săptămână întreagă, la camera goală din colțul în care se află patul, să îți întotdeauna la revedere la ușa de la stradă, să nu te grăbești niciodată în sus pe scări ca să-ți depășești soția, să ai doar uși laterale în cameră, uși care duc în apartamentele unor străini, să-ți cari întotdeauna cina spre casă într-o singură mână, să privești fix copiii altor oameni și să n-ai întotdeauna voie să-ți repeți: ‘eu n-am’; să-ți compui masca propriului comportament după unul sau doi burlaci pe care i-ai cunoscut în tinerețe.
Așa va fi, cu excepția faptului că în realitate vei sta acolo tu însuți cu un corp și un cap adevărat, ceea ce înseamnă și o frunte, peste care te poți plezni cu palma.”