Posted on

Salman Rushdie – “Casa Golden”

Sunt multe, foarte multe cărți de Salman Rushdie pe care le-am citit. Nu cred că-s chiar toate, dar sunt aproape sigur că, dacă zic că le-am citit pe cele mai multe din ele, nu mint. Cel mai mult îmi place să-i citesc cărțile în vacanță. Felul în care el țese povestea se potrivește perfect cu timpul ăla leneș pe care, de la o anumită vârstă încolo, doar în vacanțe îl mai poți întâlni. Și nici măcar în toate.

“Casa Golden” este cea mai altfel carte de Rushdie pe care am citit-o până acum. Are cel mai puțin de basm și cea mai multă realitate. Realitate pe care Salman Rushdie o folosește de obicei doar ca pretext, ca punct de pornire. Lupta pe care a început-o de mult contra religiei prost mânuite, folosite pe post de scuză supremă pentru a măcelări, a cuceri prin violență, a subjuga e în “Casa Golden” mai dezlănțuită ca niciodată din toate punctele de vedere. Al terorii, al isteriei, al violenței, al durerii, al răzbunării, al nebuniei.

Sigur că, dacă începi să duci paralele între personajele construite în cheie realistă și arhetipuri mitologice, lucrurile se complică până la paroxism. Și, parcă pentru a-și râde mai abitir de mințile noastre însetate de a dezlega mistere și conspirații, Salman Rushdie presară peste tot și toate obișnuitu-i strat de pop culture. Doar în poveștile sale Shiva ar putea bea o Coca Cola, iar Icar ar da din aripi în timp ce ar asculta Beach Boys la walkman.

“Casa Golden” e aproape un roman polițist, în care scriitorul tânăr, care încă nu și-a găsit direcția, încearcă să deslușească misterul unei familii extrem de bogate, al cărei aur e clar că ascunde sânge. Totul e foarte ecranizabil, așa cred. Un film aproape mainstream ar ieși din cartea asta a lui Salman Rushdie, cu Rahmengeschichte-ul ei cu tot.

Singura mea rugăminte este asta: dacă doar “Casa Golden” ați citit de Rushdie până acum, vă rog mai citiți măcar încă o carte de el. Orice carte. Nu zic că-i proastă “Casa Golden”. Dimpotrivă. E o carte excelentă. Doar că nu-i așa cum sunt celelalte.

“Casa Golden” de Salman Rushdie o puteți cumpăra de aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“Așa-i făcut omul, ne îndrăgostim de punctele tari ale celuilalt, dar iubrea se adâncește până la permanență când ne îndrăgostim de slăbiciunile celuilalt.”

Posted on

Gheorghe Florescu – “Confesiunile unui cafegiu”

“Confesiunile unui cafegiu” face parte din cărțile (foarte multe) pe care le-am primit cadou de la părinții mei. A așteptat, cumințică, pe raftul cu cărți de citit timp de mai bine de patru ani să-i vină rândul, deși tata mi-a lăudat-o mult. Iar mie mi-au plăcut întotdeauna cărțile pe care le-a lăudat el.

Pentru mine “epoca de aur” n-a însemnat mare lucru. Ia, acolo, aproape 11 ani aveam când l-au mătrășit pe Ceașcă. Destul cât să îmi aduc aminte cât de absurdă era viața de zi cu zi, cât de firească era paranoia, cât de bine uns era sistemul subteran de relații. Destul cât să fi auzit de câteva zeci de ori că nu e bine să ai încredere în oameni, că nu știi niciodată cu cine stai cu adevărat de vorbă, că trebuie să-mi văd de treaba mea și atât.

Nea Florescu o descrie cu migală de ceasornicar, nu de cafegiu. Talentul de a face conversație este o calitate extrem de importantă pentru orice vânzător din lumea asta. Iar cafeaua, care în cultura noastră este un soi de soră siameză a conversației, prin excelență o marfă pentru care românii au făcut întotdeauna sacrificii. Să nu uităm că una din principalele modalități de a “unge rotițele sistemului” ca să meargă viața mai lin era punga de cafea bună – valuta forte a șpăgii.

Cartea e populată de personaje celebre: actori, politicieni, securiști, militari ai anilor ’60 – ’70 – ’80. Florescu i-a cunoscut pe toți, a știut de care să se ferească, de care să se apropie, dar i-a servit pe toți, după o ierarhie și într-un sistem foarte atent concepute de el. Iar noi, cei ce ne pierdem în paginile vieții lui, nu putem decât să bănuim că, dacă astea-s poveștile pe care le-a putut scrie fără să se teamă de răzbunări și procese, tolba cu istorioare a cafegiului e plină de unele de care doar apropiații lui se bucură. Și poate nici ei. Și mă mai întreb oare cât de limpede a fost jocul pâclos al anilor ’90 pentru Nea Florescu? Că doar el știa cam ce hram poartă fiecare om de afaceri, fiecare politician, fiecare nouă rotiță veche a “democrației” românești.

Alături de jurnalul lui Mihail Sebastian, “Confesiunile unui cafegiu” constituie pentru mine cea mai vie excursie pe care am întreprins-o vreodată în istoria Bucureștiului. Tare mi-a plăcut cartea asta.

O puteți cumpăra de aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui cafegiu” sunt:

“Dumnezeu este întotdeauna alături de oameni, noi suntem cei care ne îndepărtăm adeseori de el.”

“Aflu de la domnul Carandino că Partidul Național Țărănesc își strânge rândurile, el fiind însă împotriva hotărârii prietenului său Corneliu Coposu ca la denumirea Partidului să se adauge atributul ‘creștin democrat’: considera atunci că toți evreii vor merge la liberali și era convins că nimic trainic nu se poate clădi fără evrei.”

(Alexandru Rosetti) “De naziști a scăpat lumea cum a scăpat, dar mă tem că de comuniști va fi foarte greu. Ăștia au avut timpul necesar să se infiltreze profund în societate și în special în mintea și conștiința cetățenilor. Va fi o chestiune de durată. Mentalitatea oamenilor se schimbă greu. Colivia comunistă i-a învățat pe mulți să-și aștepte ‘tainul'”.

Posted on

Henry Miller – “Sexus”

Intelepciunea e tacuta, si cea mai eficienta propaganda in slujba adevarului este forta exemplului personal. Cei mari atrag discipoli, figuri mai marunte a caror misiune este sa propovaduiasca si sa-i invete pe altii. Acestia sunt propovaduitorii evangheliei, cei care, incapabili de misiunea cea mai inalta, isi petrec vietile convertindu-i pe altii. Cei cu adevarat mari sunt indiferenti, in sensul cel mai profund al cuvantului. Nu-ti cer sa crezi: te electrizeaza prin comportamentul lor.