Haruki Murakami – “Salcia oarbă, fata adormită”

IMG_9836

Mă uitam luuung la cartea asta, pe care am citit-o la începutul lui iunie și deja simțeam că mă cuprinde panica. Păi bine, domnule, așa fan Murakami mi-s?! De nu mai știu care-i treaba cu fata și cu salcia? Da’ deloc?! “Și uite”, îmi ziceam, “cartea-i grosuță. Oare în ce traistă-mi era vârâtă tărtăcuța preț de atâtea sute de pagini?” După ce mi-am înghiontit în van memoria încă vreo câteva zeci de secunde, am întins mâna înfrânt și am căutat izbăvirea în răsfoire. Dac-am găsit-o? O, da!

Din păcate oftatul meu de ușurare a avut o viață atât de scurtă, că probabil că din afară a părut mai degrabă c-am icnit. Mi-e de fiecare dată greu să scriu despre Murakami, deși este în top 3 autori pentru mine. În general mi-e greu să scriu despre cărți de nuvele sau povestiri, pentru că urăsc să mă refer la fiecare în parte în câteva fraze goale, dar pe de altă parte există prea puține lucruri pe care să le poți spune despre toate, la modul general. Să scriu despre povestirile lui Murakami, iaca provocare, monșer!

Nu știu a vă spune mare lucru despre cartea asta. E Murakami și, pentru că nu-și poate depăna povestea agale, e Murakami concentrat. Poate că e o cale bună să înveți să-l iubești pe beatnikul ăsta japonez (Bobby Hackett se ascultă într-una din povestiri), care e prea asiatic pentru America, prea american pentru Japonia și cu siguranță născut într-o epocă greșită. Iar astea trei nepotriviri plus capacitatea lui incredibilă de a amesteca realul și fantasticul într-o delicioasă supă primordială îl fac pe Haruki să fie unul din cei mai frumoși oameni de citit în era noastră searbădă și prea sătulă.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“În viață, cel mai înspăimântător lucru nu este frica, a spus după câteva momente bărbatul. Într-adevăr, aceasta există. Se manifestă câteodată, sub diferite forme, împovărându-ne existența. Dar cel mai înspăimântător lucru este să ne întoarcem cu spatele și să închidem ochii în fața ei. Pentru că în acel moment renunțăm la cel mai important lucru din noi și îl cedăm altcuiva.”

“Ca să cucerești o fată trebuie să faci trei lucruri: primul – să taci și să asculți mereu ce are de zis; al doilea – să-i spui mereu că îți place cum se îmbracă și al treilea – să-i faci pe cât posibil cinste cu ceva bun de mâncare. E simplu, nu? Dacă faci tot ce ți-am spus și tot nu merge, atunci ar fi mai bine să renunți.”

Cartea asta, ca orice altceva scris de el, e musai să fie citită. O puteți cumpăra de aici.

Charles Bukowski – “Women”

IMG_9634

Faptul că am citit prima mea carte de Bukowski la un timp destul de scurt după ce abia terminasem una de Fitzgerald cred că a fost o binecuvântare. Așa eram deja în atmosfera aia despre care a tot scris generația asta de autori și, mai ales, am putut remarca imediat diferențele dintre oamenii ăștia doi. Care-s ele? Păi cam ca între un băiețel de 7 ani, tuns castron, cu ochelari, care merge la o școală catolică strictă și îi cam place (ăsta ar fi bătrânul F. Scott) și un derbedeu de vreo șaișpe ani, smardoi, arogant și frumușel de mor toate femeile din cartier după el.

Bukowski mărăie, urlă, râgâie, mângâie, iubește, contemplă și bea. Bea mult. Prea mult. El e armăsarul bătrân care n-a acceptat în viața lui căpăstrul, scăpat ca prin minune de la moartea prin împușcare doar pentru că nechează frumos. E James Dean bătrân și ratat. E un bețiv deștept și ironic cu toată lumea. E la fel de generos cu sarcasmul precum e de generos cu amorul său. Îl îndreaptă în dreapta și-n stânga, dar mai ales asupra propriei persoane.

Cartea asta e ca o beție din studenție. De-aia de pleci de acasă cu bani de-o bere și ajungi să stai trei săptămâni la mare printr-un concurs de împrejurări pe care nici măcar nu te mai chinui să le înțelegi. Le trăiești și atât. Așa-i cartea asta. Se trăiește, pentru că e scrisă cu viață.

Citatele mele preferate sunt:

“Durerea e o chestie tare ciudată. O pisică omoară un șoarece, un accident de mașină, un incendiu… Durerea apare, BUM, și uite-o, te călărește. E reală. Și pentru oricine te privește, arăți ca un prost. Ca și cum te-ai fi transofrmat dintr-odată într-un idiot. N-are leac decât dacă se întâmplă să cunoști pe cineva care înțelege cum te simți și știe cum să te ajute.”

“E o problemă cu scriitorii. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut multe, multe exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-a vândut un număr mediu de exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut doar căteva exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor nu s-a publicat niciodată, iar el nu a avut bani să se publice singur, abia atunci va crede scriitorul că este cu adevărat măreț.”

“De unde să știe bărbatul ce să facă? În general, am hotărât că e mai bine să aștepți dacă ai cea mai vagă urmă de sentiment pentru individă. Dacă o urai din prima, era mai bine să i-o tragi din prima; dacă nu, era mai bine să aștepți, apoi să i-o tragi și s-o urăști mai încolo.”

“Când eram tânăr, eram mereu deprimat. Dar sinuciderea nu prea mai apare ca o posibilitate în viața mea. La vârsta pe care o am, nu prea a mai rămas mare lucru de omorât.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.

George Orwell – “Coming Up for Air”

How I could smell it! You know the smell churches have, a peculiar, dank, dusty, decaying sweetish sort of smell. There’s a touch of candle grease in it, and perhaps a whiff o incense and a suspicion of mice and on Sunday mornings it’s a bit overlaid by yellow soap and serge dresses, but predominantly it’s that sweet dusty musty smell that’s like the smell of death and life mixed up together. It’s powdered corpses, really.