Category: Uncategorized

Posted on

Salman Rushdie – “Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile”

IMG_2291

Salman Rushdie face parte din autorii ăia pe care îi iubesc din tot sufletul meu. Îl iubesc pentru că el ia binișor realitatea asta de ne tot întâlnim noi cu ea și o învelește într-o țesătură fermecată care, mai abitir decât orice vrajă, o transformă în basm. Atât de meșteșugit făurită este întrepătrunderea asta între poveste și adevăr, încât basmul pe care îl citești are, din când în când, o frântură de clipire în care dă să semene cu ceva ce știi din viața asta, taman cea de care fugi și te ascunzi în cărți.

“Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile” nu-i altfel. Urmează același tipar de care abia v-am povestit. Doar că de data asta pânza basmului pare că prinde a se destrăma din când în când, parcă fără voia scriitorului. Cred că lucrul ăsta se întâmplă pentru că realitățile pe care a ales Rushdie să le înveșmânte în poveste au colțurile prea ascuțite și zdrelesc minunea. Ifriții cei haotici și hapsâni ajung să își întemeieze împărății în locuri despre care auzim prea des la știri zilele astea.

Dar e o carte frumoasă, vie și colorată. O carte care respiră aer încărcat de mirodenii, care răsună a hărmălaie de oraș oriental și care te face să o citești cu bucurie de copil. Salman Rushdie rămâne singurul în stare să transforme prezentul în poveste și pe noi în copii cu ochi măriți de nerăbdarea de a afla dacă prințesa îi va înfrânge pe jinnii întunecați.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Un om înțelept se pregătește întotdeauna de necazuri, dar dacă este cuvenit de modest, norocul îl ia prin surprindere.”

“La începutul fiecărei iubiri există un pact individual pe care fiecare dintre iubiți îl încheie cu propria persoană, un acord prin care acceptă să lase deoparte tot ce nu se potrivește în celălalt de dragul a ceea ce se potrivește. (…) Mai apoi, când iubirea se estompează, pactul secret pare o nebunie, dar chiar dacă e așa, e o nebunie necesară, născută din credința îndrăgostiților în frumusețe, adică în posibilitatea existenței imposibilului, adică a iubirii adevărate.”

“Atunci când o ființă care s-a dovedit toată viața prin fapte își deschide urechile la cuvinte, nu-i greu s-o faci să accepte orice ai turna în ele.”

Posted on

Roy Winsor – “Three Motives for Murder”

IMG_1999

Cartea asta nu cred că s-a tradus vreodată în românește. Iar eu am găsit-o în biblioteca alor mei, îngălbenită de ani și cu paginile impregnate de mirosul ăla de carte veche care mă face din când în când, în timp ce citesc, să îmi apropii cartea de nas. Tata era pasionat de romanele polițiste. O disprețuia pe Agatha Christie pentru că, spunea el, face mișto de cititor ascunzându-i un indiciu foarte important până la sfârșit. Și uite-așa, oricât de atent ai citi și oricât te-ai chinui, n-ai pur și simplu cum să descoperi cine-i criminalul.

Dar “Three Motives for Murder” nu-i o carte de Agatha Christie. Și, deși numele autorului ei e la fel de englezesc, chiar dacă nu britanic, precum al mult mai faimoasei sale colege de breaslă, eu cartea am găsit-o și am citit-o în franceză. Ai mei sunt, precum era frumos și de bonton pe vremuri, vorbitori de limbă franceză. Și cum lecturile mele de când mi-am luat Kindle sunt predominant în engleză, am profitat de captura făcută din apartamentul babacilor și am citit un roman polițist. Primul după nu știu câți ani.

“Three Motives for Murder” e balsam pentru neuronii obosiți. O singură crimă, puține personaje, oameni politicoși, cu educație aleasă și maniere demne de celălalt mal al Atlanticului, cel mai cu sânge albastru. Înțeleg de ce tata, care n-a avut niciodată probleme în a scăpa de cărțile care nu-l fascinau, a păstrat-o pe asta. Dacă ești atent și citești corect toate indiciile pe care ți le dă nenea Roy Winsor, te prinzi cine-i criminalul. Deși vă mărturisesc că eu mai aveam o bănuială. Una SF.

În franceză nu știu unde să o găsiți, pentru că tata a cumpărat exemplarul de l-am citit eu în 1984. Dar în engleză e aici.

Posted on

Jonathan Safran Foer – “Extrem de tare și incredibil de aproape”

extrem-de-tare

9/11 este un subiect care se vinde singur. Orice tragedie cu care am fost contemporani naște în noi un sentiment bizar, care ne face să devenim mai toleranți față de oricine își scrie povestea în jurul acelui eveniment nefericit. De parcă autorul, prin scriitura sa, și cititorii, prin simpla lectură, ar putea cumva șterge din lacrimile ce au curs și curg. Astfel apar niște bestsellers care nu și-ar merita nici pe departe poziția privilegiată dacă subiectul ales ar fi altul. Cu ideile astea în cap m-am apucat să citesc “Extrem de tare”. Și după primele patru pagini cartea asta mi-a luat creierul și l-a frânt pe genunchi.

Am lăsat la o parte orice prejudecată. Ochii mei mari au hăpăit hulpavi rând după rând. M-am emoționat cu sufletul curat al copilului, i-am înțeles vânătăile pe care și le făcea singur. Am pătruns nebunia înțeleaptă bâtrănului sculptor. Din când în când mă opream din citit pentru câteva clipe, fără să las cartea din mână, doar ca să las amestecătura de trăiri să se ostoiască un pic.

Convenția pe care Safran Foer o stabilește și o urmează în pași ușori este incredibilă. Cel puțin pentru mine. Eu în viața mea nu am mai întâlnit un autor care să aibă meșteșugul de a-și muta punctul de vedere mai adânc în sufletul personajelor. Omul ăsta este tot ce scrie. Deși am terminat cartea asta de mult, mă suprind emoționându-mă și acum, când scriu despre ea.

Probabil cel mai mare merit al ei este că îți arată cum, cu cuvinte simple și frumos îmbinate, calea de la sufletul scriitorului la cel al cititorului este ușoară și dreaptă.

Asta este, cu siguranță, cea mai tristă carte pe care am citit-o în viața mea.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Posted on

Orhan Pamuk – “Casa tăcerii”

Recunosc că asta a fost prima mea întâlnire cu Pamuk. Din câte am înțeles, asta nu e cartea cu care să te împrietenești cu autorul ăsta. Da’ mie mi-a ieșit. Am început să citesc fără niciun fel de așteptări. Am avut ocazia să constat că Premiile Nobel pentru literatură nu sunt întotdeauna pe aceeași lungime de undă cu gusturile mele. Evident că mă așteptam totuși la o carte bine scrisă. Și este foarte bine scrisă.

Mie unuia mi-a plăcut mult felul în care unghiul subiectiv al povestirii se rotește de la un personaj la altul. Mi-a plăcut felul potolit în care sunt redate momentele de tensiune. Mi se pare că Pamuk te lasă pe tine să îți dozezi panica, energia, durerea. El doar îți povestește. A fost, pentru mine, primul contact cu Turcia văzută și descrisă de un turc. Am privit plin de înțelegere modernitatea occidentală vârâtă cu ghiotura pe gâtul unei societăți pe care nimeni n-a pregătit-o pentru nou. Pamuk descrie cum nu se poate mai bine șocul cultural al Orientului atunci când Occidentul i-a pus genunchiul în piept și s-a instalat comod deasupra.

Elucubrațiile filosofic-istorice ale celor trei generații de “savanți nebuni” ai familiei arată că, oricât de accentuat și accelerat procesul de vestificare, esența unui om nu poate fi schimbată chiar atât de ușor. Poate au dat ei șalvarii pe pantaloni de la Paris, dar în sinea lor turcii tot turci rămân. Blazarea tinerei generații a lui Pamuk este însă aceeași de peste tot din lume. Fără direcție, negându-și trecutul fără să-și permită să pună un viitor în loc, tinerii beau și se distrează plictisiți, fără ca nimic să-i entuziasmeze vreodată.

Citate care mi-au plăcut:

“Când vii acasă seara după ce ai umblat toată ziua pe străzi e ca și cum ai începe școala după vacanța de vară.”

“Poate că pe voi vă înviorează ceva scos din plastic, dar pe mine nu! Nu le-am zis asta, pentru că oricum nu pricep. Plasticul este sufletul vostru putred, născut mort!”

Posted on

Mario Vargas Llosa – “Sărbătoarea țapului”

Aici n-am mai spus-o. Mie îmi place Llosa. Foarte mult îmi place. Nu îl consider unul din marii scriitori ai lumii. Doamne ferește! Unul din cei mari ai zilelor noastre, da. Dar nu îl poți pune lângă ăi de inventară literatură. Sunt mândru că i-am citit aproape toate cărțile pe care le-a scris și vă spun cu mâna pe inimă că până acum niciuna din ele nu m-a dezamăgit.

“Sărbătoarea țapului” este povestea unui tiran dominican care, deși aflat departe de Românica noastră scumpă, dovedește cam aceleași simptome de care a dat dovadă Ceașcă al nostru. Bine, to’așu nu avea libidoul lui Trujillo sau nu știm noi mare lucru despre asta. S-ar putea să fie și clima de vină. Că acolo, pe insula aia înfierbântată și sărată, sângele cam dă în clocot. Și când puterea îți dă acces la orice fecioară, femeie sau soție ce se află sub stăpânirea ta, e ușor să cazi în ispită.

Ce am descoperit nou la Llosa în cartea asta este pasiunea pentru o migăloasă descriere a cruzimii omenești. Uciderea dictatorului provoacă o orgie a torturii care nu se va înclina decât in fața inteligenței adevăratului om politic. De fapt, dacă dezbrăcăm cartea asta de sex și sânge, rămâne o frumoasă și minuțios plănuită luptă politică, redată cu energia spumoasă specifică lui Llosa. Fracturile temporale motivate prin împletirea prezentului cu amintirile care împăienjenesc din când în când privrea și discursul personajelor, un alt element specific lui Llosa, sunt și ele prezente la apel.

E o carte bună, pe care o recomand chiar și celor care n-au încercat pâna acum nicio bucățică din scriitorul ăsta. O puteți cumpăra aici.

Posted on

Jeremy Stangroom & James Garvey – “The Great Philosophers”

Există idei bune care sunt, de fapt, atât de firești că te miri cum de nu ți-a tunat mintea mai devreme o astfel de soluție simplă și ușoară. Uite-așa mi-am dat eu seama azi că pe blogul ăsta, unde postez citate atât de rar că mi-e și rușine să verific, este clar loc și pentru recenziile de carte pe care aproape nimeni nu le citea pe site-ul de-mi poartă numele. Nici aici nu le va citi cine știe ce lume, dar măcar nu mai încurc pe nimeni.

Cartea despre care vă scriu azi e primită cadou de ziua mea de la cineva foarte atent la detalii. Deși nu-mi amintesc să fi menționat vreodată de față cu omul ăsta mișto rușinea pe care mi-o provoacă din când în când bezna aproximativ absolută în care mă afund când vine vorba de filosofie, uite că s-a prins și m-a nimerit. Evident că nu este nici pe departe o carte care să poată fi socotită în vreun fel “de filosofie”. Nici autorii nu fac vreo încercare de a ne vinde astfel de gogoși. Ei recunosc că, odată această carte citită, nu vei putea emite pretenția că ești inițiat în această disciplină sau în istoria ei. Ea are ca menire trezirea interesului de a descoperi mai departe felul în care oamenii și-au gândit menirea. Vei râmâne cu o spoială subțire care îți va permite să ghicești vag despre ce e vorba într-o conversație filosofică.

Eu am citit cartea în limba engleză. Nu cred să fie tradusă la noi. Este structurată cronologic, pornind de la Antichitatea lui Socrate, Platon și Aristotel și ajungând pâna la Sartre, Al Ayer și Michel Foucault.

Pe Amazon o găsiți aici

The Great Philosophers

Posted on

Vladimir Nabokov – “Blazon de bastard”

nabokov blazon

Oridecâteori citesc una din cărțile mari ale literaturii scrisă de un autor care nu e cunoscut pentru mare lucru în afara de volumul în cauză, am grijă și-mi crestez in creier un reminder să caut și altceva scris de omul ăla. Fac asta din curiozitatea de a vedea dacă talentul ăsta de a-ți turna sufletul în vorbe se poate epuiza într-o singură poveste. Că eu cred că nu se poate. Și, din tot ce-am încercat până acum, adică povestirile cele 9 ale lui J.D. Salinger (autorul lui “De veghe în lanul de secară”), George Orwell (autorul lui “1984”) cu al lui “Coming Up for Air” sau, cel mai recent caz, care din cauza lenei mele impardonabile de a scrie nu mai e chiar atât de recent, Nabokov (autorul “Lolitei”), nu am găsit vreun argument care să mă contrazică la modul serios.

N-ai cum să citești cartea asta fără să te gândești la “1984” al lui Orwell. Pentru că tot despre o societate de n-a existat vreodată cu adevărat este vorba și in “Blazonul bastardului”. Diferența între cele două romane este atât de mare și de evidentă pentru orice om a trăit măcar un an în comunism, nazism sau orice altă formă de totalitarism, încât dacă vei începe cu Nabokov, Orwell va părea doar o copie fadă. E și normal. Nabokov știe ceea ce Orwell doar intuiește.

Știu că geme lumea de snobi culturali care ridică disprețuitor din sprânceană când vine vorba despre orice titlu recunoscut de majoritate ca fiind al unei capodopere. Snobi ce-ți vor recomanda conspirativ o scriitură obscură, cunoscută doar de “inițiați”, care depășește pe toate planurile opera de succes. Știu și îmi fac un titlu de glorie din a evita din răsputeri să mă încadrez în tagma lor. Dar de data asta n-am ce face.

Nabokov are, spre deosebire de Orwell, experiența directă, chiar dacă foarte scurtă, a absurdității de mucava a unui regim dictatorial. El nu mai e surprins de posibilitatea ca o țară să-și piardă într-atât de mult spiritul de conservare și luciditatea încât să lase frica să o guverneze, ci se lasă amuzat de stiuațiile în care viața te poate arunca atunci când lumea întreagă o ia razna. Eroul lui este gras, sănătos, deștept și apreciat. Eroul n-are niciun dram de eroism, ci doar inconștiența pe care ți-o dă conștientizarea propriei valori. Umorul, deși amar ca o ceașcă de fiere, există în cam fiecare moment. Grotescul situațiilor e rusesc, adică gros și îmbâcsit precum șuba unui birjar moscovit bețiv în miez de iarnă. Iar când profesorul universitar de renume mondial ajunge doar un biet deținut interogat de analfabeți care nu sunt în stare să-i priceapă spusele, cu atât mai lacrimogen-rusesc este tragicul absurd care te învăluie din toate părțile deodată.

Deși prin cuvintele pe care le înșiră pe marginea cărții Nabokov se dezice de satiră cu voce tare, noi, cei care știm ce înseamnă un regim care este capabil să-și faca ostatici din proprii săi supuși, n-avem cum să-l credem. Îi lăsăm pe mai puternicii și naivii noștri prieteni occidentali să-l creadă. “Blazon de bastard” rămâne o carte savuroasă, pe care o recomand din toată inima.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“O limuzină neagră imensă, care te ducea cu gândul la o înmormântare într-un oraș de alabastru.”