F.M. Dostoievski – “Oameni sărmani”

IMG_1271

Asta face parte din cărțile recitite. M-am gândit de multe ori să mă apuc din nou de Dostoievski pentru că, acum mulți ani,  încă de pe când îl citeam în plină adolescență furioasă, simțeam că nu am înțeles înțeles nici pe departe tot ce scria omul ăsta. Mă bucur mult că am început cu varianta light: un roman de corespondență scurt.

Nu cred că am mai găsit umilința descrisă în atât de multe nuanțe și cu asemenea detalii ca la Dostoievski. Rușii în general au un fel al lor năvalnic de-a fi, încât până și în umilință par a se avânta cu aplomb. Iar Dostoievski are o manieră aparte de diseca meticulos mințile și sufletele unor oameni pe care viața i-a strâns tare în brațe și a dat cu ei de pământ zdravăn, aproape definitiv.

În afară de “Legăturile primejdioase” ale lui Choderlos De Laclos nu-mi amintesc să mai fi citit un alt roman de corespondență. E un gen aparte, în care ceea ce citești printre rânduri este de fapt esențialul. Și, alături de miile de cărți pe care le mai am de citit în viața asta, cu siguranță că mai vreau să mai încerc vreo câteva colecții din astea de scrisori.

Eu cartea asta am primit-o cadou, luată dintr-un anticariat. E o ediție din 1955, tipărita la “Combinatul Poligrafic Casa Scînteii I. V. Stalin, București, Republica Populară Română”. Paginile ei îngălbenite, faptul că a fost citită de multe ori înainte să ajungă la mine, limbajul pompos și atent al scrisorilor, toate astea mi-au făcut zilele în care am citit-o tare dragi. La fel de dragi ca o cutie cu poze de pe vremuri.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“Ah, prietene! Nenorocirea e o boală molipsitoare. Nenorociții și săracii trebuie să se ferească unii de alții ca să nu ajungă și mai rău.”

Puteți cumpăra cartea de aici.