Ion Rațiu – “Jurnal” (vol. I, II, III)

Aveam 11 ani în 1990 și singurul candidat de care îmi aduc aminte perfect la alegerile prezidențiale din 20 mai e Ion Rațiu. Mi se părea din altă lume, una pe care nu o înțelegeam deloc, dar pe care părinții mei păreau să o cunoască într-un fel misterios și pe care o respectau. La momentul ăla mi s-a părut ușor ridicol, cu papionul și vorbele lui englezite și ușor gângave. Părea, atunci când apărea la televizor, mereu ușor amuzat de tot ceea ce se întâmpla în politica vremurilor sale. Și mie asta, la vremea și la vârsta de atunci, mi se părea dovadă clară de îngâmfare.

Mai târziu, crescând și învățând mai multe, mi-am dat seama că nu Ion Rațiu era ridicol în 1990, ci toată politica românească din jurul lui. În cazul său bancul chiar era adevărat: era singurul care circula corect pe o autostradă pe care milioane de zevzeci o apucaseră pe contrasens.

Acum, după ce i-am citit jurnalele, îi înțeleg și mai bine amuzamentul fin și ușor condescendent. Era cel al omului care s-a pregătit o viață întreagă să cucerească o cetate și să-și salveze poporul și, când în sfârșit venise momentul, descoperise că oamenii lui erau naivi, îndobitociți și înrăiți până la limita umanității. Uitându-mă câteodată pe stradă la ce-i în jurul meu capăt convingerea că Ion Rațiu ar avea toate motivele să-și păstreze finul și ușor condescendentul său amuzament și în zilele noastre.

“Jurnalul lui Ion Rațiu” (primele trei volume) este o lectură pe care doar un patriot o poate duce la bun sfârșit. Din două motive. Primul, pentru că, împreună, volumele jurnalului adună laolaltă cam 2.100 de pagini. Acesta a fost unul din marile avantaje ale pandemiei pentru mine. Mi-a dat răgazul să am răbdare cu Ion Rațiu. Al doilea motiv este că din paginile pe care le-a scris conștiincios o viață întreagă s-ar putea lesne ajunge la niște concluzii nu foarte măgulitoare pentru noi, ca popor. Ai nevoie de mult patriotism pentru a putea să înțelegi de ce e, totuși, fain să fii român.

Dezbinarea pare să fie trăsătura de caracter comună a noastră, ca popor. De ea se lovește Ion Rațiu cel mai frecvent în exilul său de aproape 50 de ani. Decât să fim toți împreună cu X șef, mai bine îmi mai fac și eu un partid mai mic, dar unde sunt eu șef.

Am venit în contact și cu două chestiuni foarte interesante în “Jurnal”. O descriere deloc măgulitoare a Regelui Mihai, a ușurinței cu care acesta a fost manipulat în primele decenii de exil și suspiciunea și neîncrederea cu care străinii au privit alegerile făcute de România în cel de-al Doilea Război Mondial , fără să încerce să înțeleagă poziția ingrată în care se găsea țara noastră din punct de vedere geostrategic. În ceea ce o privește pe prima, îmi doresc mult să aprofundez subiectul și să aflu mai multe despre aparent maleficul personaj al generalului Lazăr. Cât despre a doua chestiune, cred că Ion Rațiu, oricât de implicat ar fi fost în acțiuni ale unor servicii secrete Vestice, a fost unul din cei mai eficienți ambasadori pe care cauza României libere i-a avut vreodată.

Domnule Rațiu, te-aș vota la infinit.

Puteți cumpăra “Jurnalul lui Ion Rațiu” volumele I – III de aici.

Citatele mele preferate din “Jurnalul lui Ion Rațiu” sunt:

“Concluzia din toate acestea este că nimeni nu poate să fie conducător fără ca să aibă cunoștința că o merită. Departe de a fi o lipsă banală de modestie. Dimpotrivă.”

“E inteligent și nu caută să se impună. Își așteaptă rândul și întotdeauna, dacă ai răbdare, rândul îți sosește.”

“H. Moore imediat a reluat această temă: Toți artiștii sunt sinceri. Dacă intenția lor este de a epata, de a crea zgomot și a excita interes și aplauze doar, ei sunt sinceri în nesinceritatea lor.”

“S-ar putea să nu am talent politic la acest nivel. Mi-e foarte greu să ascult idioții, mai mici sau mai mari, ore întregi de-a rândul.”

“Important e să anticipezi evenimentele și să întreprinzi acțiuni eficace în scopul voit. Să pui doar pecetea aprobării după ce s-au săvârșit este treaba istoricului, nu a omului politic.”

“Curious Moments – Archive of the Century”

“Curious Moments – Archive of the Century” e genul de carte pe care o primești cadou, pe care o răsfoiești politicos în momentul primirii și apoi devine punct de colectare a prafului în bibliotecă sau, poate, redevine cadou pe care îl faci la rândul tău altcuiva. Pentru mine cartea asta a fost prima pe care am terminat-o atunci când a început pandemia, dar îmi propusesem să o citesc de foarte mult timp.

Descoperisem la răsfoirea politicoasă pe care am menționat-o mai sus că e o carte trilingvă, iar cele trei limbi în care e scrisă sunt cele pe care le vorbesc eu. Luând engleza drept etalon și folosind-o pentru a mai da jos din rugină de pe franceză și germană, am luat “Curious Moments – Archive of the Century” la puricat din scoarță-n scoarță. Și mi-a plăcut pentru două motive:

E genul de carte care tratează istoria din punctul de vedere al vieții cotidiene. Și asta-i istoria care îmi place mie cel mai mult. Colecția de câteva sute de fotografii explicate și comentate este împărțită în niște capitole mari cu nume clare: “Cu toată viteza înainte” – despre mașini; “Dr. Feelgood” – despre progresele medicinei etc.

E un exercițiu de răbdare. Iar eu am mare nevoie să am mult mai multă răbdare. Nu-i lucru ușor să citești aceeași explicație de trei ori la rând când ai priceput-o de prima oară. Sigur, umanistul din mine s-a delectat cu comparații o vreme. Dar în cele din urmă asta a fost: un exercițiu de răbdare.

Colecția din “Curious Moments – Archive of the Century” e una de fotografii de presă. Iar felul în care a fost scrisă cartea o face să fie și o scurtă istorie a felului în care presa a fost percepută de-alungul timpului și, mai ales, a felului în care faptul divers (care acum a dispărut total din peisaj) a fost unul din selling pointurile principale ale multor jurnale.

Cred că e prima recenzie pe care o scriu și-s aproape sigur că niciodată nimeni nu va cumpăra cartea asta pentru că am recomandat-o eu. Pentru că, de fapt, nici n-am recomandat-o. Am povestit doar la ce mi-a fost mie bună.

Dacă totuși v-am convins, o puteți găsi aici.

Charles Bukowski – “Muzică de belele”

De fiecare dată când mă apuc să citesc o carte de Bukowski mă întreb de ce oare n-am citit mai mult din ce a scris. Mi se pare că partea dubioasă din mine rezonează din plin cu el. Că e hater-ul perfect dintr-o epocă în care hatereala era o chestie pentru care-ți trebuia și nițel stil, niscaiva educație, oareșce talent.

Și oricât amar e în stare el să scurgă în propriile-i cărți, tot nu cred că ar fi fost destul ca să-l facă să scoată capul în epoca prezentului. Deci, după mintea mea, Charles Bukowski a fost anti-eroul apărut la fix momentul potrivit. Acum anti-eroismul a ajuns atât de mainstream, încât există filme de larg consum care au drept erou principal pe “ăla rău.”

“Muzică de belele” e o colecție în care scriitorul bețiv, curvar, ratat, murdar e mereu personaj principal. Și, prin valuri de vomă, litri de alcool, înjurături și jeg, tot reușește în cele din urmă să fie simpatic, ba chiar sublim din când în când. Cinismul și mitocănia înfig ace incinse în ochi tremurând de emoție comercială, din cea de o poți cumpăra la chil de la orice supermarket de artă.

Dacă o să ajung vreodată un atotputernic zeu al comunicării online, aș da certificate de hater sau troll doar celor care ar putea demonstra că l-au citit pe Bukowski integral. Pe restul i-aș arunca în temniță. Pentru impostură.

Puteți găsi “Muzică de belele” de cumpărat aici.

Citatul meu preferat din “Muzică de belele:”

” – Toți scriitorii sunt proști. De-aia și scriu lucruri.

  • Cum adică de-aia și scriu lucruri?
  • Adică le scriu pentru că nu le înțeleg.
  • Eu scriu mult, a spus trist Max.”

Cum să fii fericit în România

“Cum să fii fericit în România” e o compilație de texte scrise de mai toate mințile și penițele luminate pe care le are România, ba încă vreo câteva pe deasupra. Am primit-o cadou de la maică-mea, care e iremediabil îndrăgostită de tot ceea ce înseamnă Humanitas. Nu că mie mi-ar displăcea editura, al cărei client am fost și voi rămâne. Da’ fără să mă implic emoțional. Mi-s client și-atât.

Recunosc că, într-un prim moment de aprigă prejudecată, mi-a venit să zic că-i marketing, nu literatură. Reacția mi-a fost probabil dictată de reflexul de ascultător profesionist de muzică. Oricine știe că 90% din compilații sunt manevre de băgat mâna în buzunarul necunoscătorilor, nu? “Cumpără, dom’le, albumul dacă te pricepi la muzică!”

M-am uitat apoi pe cuprins, la felul aerisit în care e editată și mai-mai ca reflexul să devină părere conștient formulată. Apoi m-am apucat de citit și n-am mai avut timp de astfel de nimicuri. Am râs, am plâns (pe bune că am plâns), am zâmbit emoționat, rușinat… Fericit. Ce să mai, “Cum să fii fericit în România” m-a purtat din colo-ncoace de zici că mă dădeam într-un montagne russe. Și, aidoma unui copil care mai vrea o tură în scrânciob, era să mai vreau să o citesc o dată imediat de cum terminat-o.

Sigur, fac parte din generația pentru care amintirile de dinainte de ’89 există, cele din anii ’90 persistă și care a petrecut cea mai mare parte a secolului XXI îndeletnicindu-se cu maturitatea. Ceea ce înseamnă că sunt mai mult sau mai puțin contemporan cu majoritatea scriitorilor compilați în “Cum să fii fericit în România”. Așa că îndrăznesc să estimez că tot ceea ce pe mine m-a făcut să lăcrimez nostalgic va suna străin și exotic în urechi mai tinere decât ale mele.

Tocmai de-asta am pus cartea bine, între altele pe care, la fel cum maică-mea mi le pasează mie, să le pasez și eu Marei peste câțiva ani. Ca să aflu dacă am estimat bine.

“Cum să fii fericit în România” m-a ajutat să descopăr un om pe care îmi doresc să-l mai citesc. Se numește Ioana Pârvulescu.

Puteți cumpăra “Cum să fii fericit în România” aici.

Citatele mele preferate din “Cum să fii fericit în România” sunt:

“Scaunele, cu catifea maro, sunt aceleași care prin anii ’90 păreau din rai, iar acum par din anii ’90.” – Ioana Pârvulescu

“Atunci am avut revelația că deznădejdea se preschimbă-n fericire numai când capeți certitudinea că nu ești singur, că aparții unei comunități a cărei forță te absoarbe, dându-ți un nebunesc curaj.”

Florin Constantiniu – “O istorie sinceră a poporului român”

Sunt pasionat de istorie cam din liceu. Pasiunea asta a mea, însă, nu s-a transformat niciodată în ceva mai mult decât e: mă uit cu nesaț la filme, documentare și seriale istorice, din când în când mai citesc câte o carte de istorie și, oridecâteori am ocazia, intru în muzeele de istorie din locurile pe unde colind. A, și de ceva vreme încoace ascult Podcastul de istorie. Sunt, carevasăzică, un diletant, un “pafarist”, cum ar veni, racordat, ca orice diletant, la istoria mainstream.

Am făcut tot paragraful ăsta nu ca să mă dau umil, ci pentru a explica de ce, fără o recomandare de la cineva în a cărui cultură generală am deplină încredere și care, întâmplător, e unul din cei mai mișto preoți din câți am cunoscut vreodată, n-aș fi ajuns niciodată să aflu despre Florin Constantiniu și “O istorie sinceră a poporului român”.

N-are antipatriotismul veninos al lui Lucian Boia, n-are “iubirea de glie” sforăitoare a multor altor istorici care au cântat în struna epocii de aur, n-are, din păcate, nici fraza îngrijită sau umorul fin al lui Neagu Djuvara. Dar are un discurs logic, așezat, care vine și demontează cuminte niște mituri clădite în zeci de ani de istorie mincinoasă. Ba, mai mult decât atât, explică și mecanismele și motivațiile din spatele istoriei paralele de care au avut nevoie diverse sisteme politice pentru a-și justifica sau masca ororile.

E o carte la locul ei, o lecție despre cum ar trebui să ne înțelegem unii pe ceilalți și trecutul nostru, al tuturor. Să nu lăsați dimensiunile cărții “O istorie sinceră a poporului român” să vă descurajeze. Se citește ușor, iar pe alocuri este chiar palpitantă. Este una din primele cărți de istorie pe care le-am citit care începe tratarea epocii comuniste din punct de vedere cu totul și cu totul științific, fără tragism, fără parapon.

M-am gândit mult dacă la recenzia asta să scriu paragrafele de mai sus sau să dau copy/paste la ce e mai jos, adică la o postare pe Facebook pe care am scris-o în timp ce citeam “O istorie sinceră a poporului român”. În cele din urmă, m-am decis să le scriu pe amândouă, pentru că asta e o carte pe care eu unul aș include-o în programa școlară.

Facebook, 9 septembrie, 2019:

“Azi, în 41, în drum spre prima zi de școală a Marei, stăteam în picioare, citind cu nesaț despre instaurarea guvernului Petru Groza din “O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. La un moment dat ridic ochii din carte să văd de ce stăm pe loc și constat că pe linia cealaltă e un alt 41 care nu se mișcă.

La geamul din fața mea, doi adolescenți îmi zâmbeau și îmi ziceau “ok” din gesturi. Le-am zâmbit și eu, ușor încurcat. Atunci ei mi-au făcut semn spre cartea pe care o citeam și a cărei copertă era vizibilă din “vagonul lor”. “Blană cartea” mi-au mimat ei din buze. Le-am confirmat că și mie îmi place mult.

Apoi cele doua “patrușunuri” s-au pus din nou în mișcare și s-au îndepărtat unul de celălalt. Nu știu ei, dar eu am o zi excelentă.

Hai România! Că mai e speranță!”

Puteți cumpăra “O istorie sinceră a poporului român” de aici.

Umberto Eco – “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare”

Când îl citești pe Eco n-ai cum să nu te simți mic, mic de tot. Mă rog, poate ar fi mai bine să nu generalizez. Când îl citesc pe Eco mă simt mic, mic de tot. Am certitudinea că, acolo unde eu văd un perete vechi de cetate, ochii lui, conectați la un creier care conține toate legendele, simbolurile și istoria lumii, văd clar povești interzise sau uitate, încărcate de sensuri sedimentate în secole de superstiție.

“Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” se ocupă de două din cele mai mari doruri pe care omul le-a simțit din vremuri imemoriale și care, între noi fie vorba, nici nouă nu ne prea dau pace: dragostea de povești și setea de a călători. E drept că nu tuturor oamenilor le este dat să simtă măcar una din aceste două arsuri care te umplu de neastâmpăr. Cei cărora le e dat să le simtă pe amândouă sunt puțini. Și pentru cea mai mare parte din istoria omenirii, și mai puțini erau cei care simțeau dorul de ducă, nevoia de a povesti ce vedeau și reușeau performanța de a se întoarce pentru a-și satisface această nevoie.

Până la inventarea cuvântului tipărit și la generalizarea alfabetizării, călătoriile erau un fel de basme – transmise din gură în gură, cu fiecare gură simțind nevoia să mai adauge câte ceva la povestea pe care o spunea pentru a o face și mai frumoasă, dar și mai îndepărtată de adevăr. Tocmai din acest motiv primii călători care au avut privilegiul de a-și vedea amintirile de călătorie tipărite au simțit probabil nevoia de a-și popula tărâmurile vizitate de tot soiul de ființe supranaturale, pentru a nu părea fazi față de predecesorii lor.

Ca orice domeniu creativ, și poveștile despre călătorii au avut câteva blockbustere, mituri de tărâmuri care s-au propagat mai abitir decât altele, povești care au determinat oameni în toată firea să pornească în niște călătorii nemaiauzite, dar reale, pentru a descoperi lumi fantastice. Unele din cele mai mari descoperiri geografice au fost, de fapt, întâmplătoare. Exploratorii căutau țări îndepărtate, cu ciclopi, uriași și cai zburători când au dat peste cine știe ce arhipelag, continent sau peninsulă.

“Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” este, de fapt, o carte care analizează scenografia basmelor, literaturii fantastice și a filmelor fantasy. Ne arată de unde vin arhetipurile tuturor paradisurilor și iadurilor închipuite vreodată de om. E o carte care e povestită molcom, adeseori cu o ironie fină, care te face să-ți închipui un colț de zâmbet pe fața lui Eco în timp ce scria.

Găsiți “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” aici.

Citatul meu preferat din “Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” este:

“Și adesea obiectul unei dorințe, atunci când dorința se preface în speranță, devine mai real decât realitatea însăși.”

F.M. Dostoievski – “Amintiri din casa morților”

Am terminat de citit cartea asta prima oară în data de 3 ianuarie 1996. Nu era a mea. O împrumutasem din biblioteca lui Petre, colegul meu de clasă din liceu. Când am citit-o atunci mi s-a părut cam plicticoasă. Citisem “Changi” a lui James Clavell și “Papillon” a lui Henri Charierre și, deh, la vârsta aia n-aveam eu răbdare pentru subtilitățile rusești ale suferinței.

Acum, 23 de ani mai târziu, altfel s-au întâmplat lucrurile. În primul rând mi se pare că însuși exercițiul de a citi ruși clasici în haosul prezentului este o cură de răbdare, de lentoare, de deconectare cum nu se poate mai bine-venită.

Rușii au un stil al lor, în care umilința, suferința, nedreptatea sunt tratate cu atâta pasiune, cu atâta migală, cum numai un popor atât de oropsit ca al lor ar putea naște. Și peste toate tronează un umor care hohotește pentru o frântură de clipă debordant, pentru ca apoi să se stingă și el, firav, în amărăciune.

Cred că nu se poate vorbi despre pasiunea de a citi fără să ai la activ câteva cărți de Dostoievski măcar. N-ai cum să înțelegi unde-i literatura azi fără să-l cunoști pe omul ăsta. Și, între noi fie vorba, dacă ești băiat, asta-i o carte tare potrivită cu care să începi să afli cum scrie Dostoievski. E cu ocnă, cu beție, cu violență. Ce să mai încolo și încoace, are tot ce-i trebuie ca să fie blockbuster. Doar că-i scrisă în altă epocă, în care oamenii aveau timp să se și gândească la lucrurile pe care le citeau. Și atunci autorii le dădeau de gândit.

Sunt tare fericit că am avut ideea ca, o dată la ceva vreme, să reiau câte una din cărțile pe care le-am citit din momentul în care am început să le țin socoteala. Adică din 1995.

“Amintiri din casa morților” o găsiți de cumpărat aici.

Carlos Ruiz Zafon – “Umbra vântului”

Am primit vreo trei-patru cărți de Zafon legate cu o fundă de culoare arămie. Le-am primit cadou, cred că de ziua mea, acum un an. Sau doi? Eu de Zafon nu auzisem nimic-nimicuț. Și nici nu m-am învrednicit să îl cercetez vreun pic înainte să deschid “Umbra vântului” și să ma pun pe citit. Să-l cunosc pe Zafon direct din scrisul lui a fost cea mai bună. Și, dacă vreunul din voi e în aceeași situație, eu vă rog să faceți la fel.

Sincer, acum mi-e teamă să citesc următoarea carte de el. Deja am așteptări. La “Umbra vântului” n-aveam nimic. Ba, poate ascuns pe undeva, dar gata să răbufnească, un dram de circumspecție. Dramul ăla s-a topit după primul paragraf. Cred că n-am mai citit cu atâta poftă de când eram în liceu și îmi pătam mereu paginile cărților cu sos din mâncarea pe care mi-o lăsa maică-mea la prânz și care era mereu aproape rece când o scoteam de pe foc și o puneam în farfurie: n-aveam cum să citesc ca lumea cu mâncarea pe foc. Așa că de corvoada asta scăpam cât mai repede. Unde mai pui că mâncarea rece nici nu se prinde de cratiță, deci nu pierdeam mult timp nici cu spălatul.

Cu fiecare cuvânt pe care îl citeam îmi dădeam seama ce dor îmi fusese de o poveste bună. Cred că lumea asta a noastră, din ce în ce mai lipsită de povești scrise bine și de ochi care să fie dornici să le citească, moare încetișor, odată cu secțiunile de ficțiune de prin librării. Odată cu librăriile. Odată cu scrisul îngrijit, scrisul frumos, scrisul fără niciun fel de limită.

“Umbra vântului” este o poveste. Că-i de dragoste, că-i de groază, că-i polițistă, jur că nu contează ce etichetă e mai mare dintre astea. E o poveste spusă cu desăvârșire, o poveste care te ține în brațele ei și nu-ți dă drumul nicio clipă, care îți alungă somnul și îți ține de foame. Se întâlnesc toți, parcă, în povestea asta: Poe, Rushdie, Murakami, Miller, Llosa. Toți autorii mei preferați ar fi putut să scrie bucăți din “Umbra vântului”, însă niciunul din ei nu cred că ar fi fost în stare să o scrie întreagă, așa cum e ea.

Puteți găsi “Umbra vântului” de cumpărat aici.

Citatele mele preferate din “Umbra vântului” sunt:

“Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim.”

“Ospătarul a încuviințat și a plecat, târându-și picioarele și sufletul.”

“Nu există limbi moarte, ci numai creiere în letargie.”

“M-am simțit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri și suflete fără stăpân, care se cufundau într-un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri își pierdea memoria pe neștiute, zi după zi, simțindu-se cu atât mai înțeleaptă cu cât uita mai mult.”

“… în viață singurul lucru care dă lecții e prejudecata.”

“Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, așa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă din tot și din toate și, în plus, o glumă proastă.”

“Cuvintele cu care se otrăvește inima unui copil din meschinărie sau din ignoranță rămân închistate în memorie și, mai devreme sau mai târziu, îi ard sufletul.”

“Banul e ca orice alt virus: o dată ce putrezește sufletul gazdei, o pornește în căutare de sânge proaspăt.”

“Destinul obișnuiește să stea la cotitură. Parcă-i un borfaș, o știoarfă sau un vânzător de lozuri, cele trei încarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi. Dar ceea ce nu face sunt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.”

“M-am văzut atunci pe mine însumi prin ochii ei: un biet băiat străveziu care crezuse că cucerise lumea într-o oră și care încă nu știa că o poate pierde într-un minut.”

“Una e să crezi în femei și alta e să crezi ce spun ele.”

“Partea grea nu e să câștigi bani pur și simplu. Partea grea e să-i câștigi făcând un lucru căruia să merite să-i dedici viața.”

“Timpul trece cu atât mai grabnic cu cât e mai gol. Viețile lipsite de semnificație ocolesc pe departe, asemenea unor trenuri ce nu opresc în gară.”

Andrei Pleșu – “Față către față. Întâlniri și portrete” (recenzie)

Nu e cu siguranță prima carte de Andrei Pleșu pe care o citesc. Însă, vrând să caut pe blogul ăsta cam câte să fi fost în total, mi-am dat seama că nici măcar un buton de căutare n-am catadicsit să pun pe undeva. Halal spirit de personalitate online am și eu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” e o carte scrisă în stil jurnalistic. Bine, ca să fiu exact, ar trebui să zic că e scrisă în stilul jurnalistic al lui Andrei Pleșu – ceea ce înseamnă mult mai mult decât am zis eu prima oară, mai sus.

Nu știu cât bine i-a făcut bogata activitate gazetărească spiritului de scriitor al domnului Pleșu, însă fac parte dintre cei care cred cu tărie că editorialele Domniei Sale au ajutat mult jurnalismul de la noi din patrie. Fie și numai pentru că a așezat o ștachetă îndeajuns de sus încât să reprezinte un ideal.

Faptul că “Față către față. Întâlniri și portrete” e scrisă jurnalistic nu e un lucru rău. Cartea se citește ușurel, pare anume concepută pentru omul ocupat, care nu-și poate permite luxul orelor lungi de lectură. Portretele sunt mai degrabă niște crochiuri din câteva detalii trasate din condei sigur. Dar sunt, așa cum e cam tot ce provine din scriitura lui Andrei Pleșu, savuroase. Și n-am ales întâmplător epitetul ăsta. Chiar mi se pare cum nu poate mai potrivit pentru felul în care sunt alese cuvintele, în care enumerările gradează atent descrierea, în care umorul poate fi spumos sau ascuțit precum o lamă de bisturiu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” este o carte pe care o recomand pentru vacanțele celor care nu vor să-și decupleze creierul chiar de tot de la viața de zi cu zi. Așa cum am mai spus, e savuroasă și light, însă conține și o cantitate potrivită de amărăciune și revoltă. “După gust”, cum se zice(a?) prin cărțile de bucate.

Dacă vreți să cumpărați “Față către față. Întâlniri și portrete”, o găsiți aici.

Citatele mele preferate din “Față către față. Întâlniri și portrete” sunt:

“Democrația pare a nu fi altceva decât dreptul egal al tuturora de a se pronunța depsre orice; un ‘ascultă-mă pe mine’ practicat la scară națională. (…) În al doilea rând, se constată că deriva aceasta a competențelor are drept corolar o creștere a irascibilității: cine nu-mi recunoaște priceperea mă jignește; opinia celui care mă contrazice e ‘vexantă’ (competența adevărată accepta mult mai ușor contestația decât cea improvizată, care defilează bățos pe scena publică, sigură și mândră de sine.”

(Despre Ion Frunzetti) “L-am văzut, de-alungul anilor, expus unor nemeritate servituți, ‘utilizat’ pentru corvezi mărunte, sufocat de administrativ și circumstanțial, solicitat când nu trebuia și uitat când ar fi trebuit să fie solicitat, amânat de alții și amânându-se pe sine până în ceasul ultim.”

“De data aceasta avem de-a face cu un sindrom tipic al locului: celui mai bun trebuie să-i dai la cap; trebuie să-l îneci în invidie, în prostie, în bășcălie de maidan. Trebuie să te plângi mereu că lucrurile merg prost, dar să nu-ți riști obrazul în efortul de a le face să meargă bine.”

Thomas De Quincey – “Confesiunile unui opioman englez” – (recenzie)

Și asta e o carte care a zăcut câțiva ani în bibliotecă, pe raftul cu “de citit”. De fapt a zăcut atât de mult timp, încât raftul ăla s-a transformat în mai multe rafturi, iar eu zău că nu mai știu cum de a ajuns ea acolo. Nu prea pare titlul unei cărți pe care s-o faci cadou, deci probabil că mi-am cumpărat-o singurel.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i cel mai bun titlu pe care l-ar putea avea cartea lui Thomas De Quincey în secolul nostru. Pentru că, din punctul de vedere al prezentului, nu prea sunt confesiuni de opioman în cartea asta. Nu și dacă o comparăm cu niște verișori drogangii mai tinerei cum ar fi “Trainspotting” sau nițeluș mai vârstnica “Portocala mecanică”.

Poate multă lume înfierează pudibonderia trecutului, eu însă îi spun delicatețe și recunosc că, pe măsură ce adun ani pe răboj, o admir din ce în ce mai mult. Prea-i totul pe față în zilele noastre. Puțină perdea face lucrurile mult mai incitante, chiar și atunci când e vorba despre agoniile și extazurile pricinuite nu de vreo deviație sexuală, ci de consumul și sevrajul opiului.

De Quincey profită de ocazie și, dacă tot s-a apucat de scris, vâră între experiențele sale și ale altor dependenți o sumedenie de pasaje în care își comunică părerile despre lume. Iar părerile astea ale lui sunt atât de pline de umor sec, atât de auto-ironice, atât de molcome, încât numai ale unui englez ar putea fi, fie el și opioman.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i un manual despre cum să iei și ce pățești dacă te apuci de opiu. Și nu e nici o carte de citit așa, într-o doară, de distracție. E o scriitură ce merită să-i dai atenție, cu care să nu te grăbești și la care eu recomand pauze de gândire după paragrafele mai “adânci”.

Recunosc că nu m-a vrăjit din prima, însă atunci când a reușit să o facă, a făcut-o temeinic, astfel încât acum “Confesiunile unui opioman englez” e una din cărțile mele preferate pe care îmi doresc din toată inima să am timp să o recitesc în viața asta.

Eu am citit-o în românește, însă, din câte am văzut eu, pe principalele site-uri de cărți e stoc-ioc. Dacă vă ține engleza și aveți Kindle, o puteți găsi aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui opioman englez” sunt:

“Națiunile ale căror pături superioare se adresează părintește și afectuos păturilor muncitorești, în special slugilor, se poartă așa pentru că vorbesc din poziția superioară a celor care se bucură de toate drepturile civile, adresându-se celor care nu au niciun drept.”

“… Pentru că patriotismul adevărat și lipsit de afectare își va exprima dragostea într-o formă nobilă, prin sinceritate, și adevăr. Pe când naționalismul – cum am constatat mereu – este ceva de o speță inferioară: necinstit, lipsit de generozitate, sfârșește foarte des în prefăcătorie patentată.”

“Dacă în lume există un chin sufletesc fără putință de alinare, acela este frământarea sufletească pe care ți-o provoacă incomunicabilul.”

“Pe de o parte părerea generală este aceea că o promisiune îl obligă pe cel care o face într-o proporție inversă cu numărul celor cărora le-a fost făcută. Iată de ce vedem cum multe persoane își încalcă promisiunile fără niciun fel de scrupule după ce le fac în fața întregii națiuni, dar își respectă cu religiozitate cuvântul în cazul tuturor înțelegerilor personale; iar încălcarea unei promisiuni față de cineva mai puternic este o faptă pe care fiecare o face pe riscul său.”