“Curious Moments – Archive of the Century”

“Curious Moments – Archive of the Century” e genul de carte pe care o primești cadou, pe care o răsfoiești politicos în momentul primirii și apoi devine punct de colectare a prafului în bibliotecă sau, poate, redevine cadou pe care îl faci la rândul tău altcuiva. Pentru mine cartea asta a fost prima pe care am terminat-o atunci când a început pandemia, dar îmi propusesem să o citesc de foarte mult timp.

Descoperisem la răsfoirea politicoasă pe care am menționat-o mai sus că e o carte trilingvă, iar cele trei limbi în care e scrisă sunt cele pe care le vorbesc eu. Luând engleza drept etalon și folosind-o pentru a mai da jos din rugină de pe franceză și germană, am luat “Curious Moments – Archive of the Century” la puricat din scoarță-n scoarță. Și mi-a plăcut pentru două motive:

E genul de carte care tratează istoria din punctul de vedere al vieții cotidiene. Și asta-i istoria care îmi place mie cel mai mult. Colecția de câteva sute de fotografii explicate și comentate este împărțită în niște capitole mari cu nume clare: “Cu toată viteza înainte” – despre mașini; “Dr. Feelgood” – despre progresele medicinei etc.

E un exercițiu de răbdare. Iar eu am mare nevoie să am mult mai multă răbdare. Nu-i lucru ușor să citești aceeași explicație de trei ori la rând când ai priceput-o de prima oară. Sigur, umanistul din mine s-a delectat cu comparații o vreme. Dar în cele din urmă asta a fost: un exercițiu de răbdare.

Colecția din “Curious Moments – Archive of the Century” e una de fotografii de presă. Iar felul în care a fost scrisă cartea o face să fie și o scurtă istorie a felului în care presa a fost percepută de-alungul timpului și, mai ales, a felului în care faptul divers (care acum a dispărut total din peisaj) a fost unul din selling pointurile principale ale multor jurnale.

Cred că e prima recenzie pe care o scriu și-s aproape sigur că niciodată nimeni nu va cumpăra cartea asta pentru că am recomandat-o eu. Pentru că, de fapt, nici n-am recomandat-o. Am povestit doar la ce mi-a fost mie bună.

Dacă totuși v-am convins, o puteți găsi aici.

Florin Constantiniu – “O istorie sinceră a poporului român”

Sunt pasionat de istorie cam din liceu. Pasiunea asta a mea, însă, nu s-a transformat niciodată în ceva mai mult decât e: mă uit cu nesaț la filme, documentare și seriale istorice, din când în când mai citesc câte o carte de istorie și, oridecâteori am ocazia, intru în muzeele de istorie din locurile pe unde colind. A, și de ceva vreme încoace ascult Podcastul de istorie. Sunt, carevasăzică, un diletant, un “pafarist”, cum ar veni, racordat, ca orice diletant, la istoria mainstream.

Am făcut tot paragraful ăsta nu ca să mă dau umil, ci pentru a explica de ce, fără o recomandare de la cineva în a cărui cultură generală am deplină încredere și care, întâmplător, e unul din cei mai mișto preoți din câți am cunoscut vreodată, n-aș fi ajuns niciodată să aflu despre Florin Constantiniu și “O istorie sinceră a poporului român”.

N-are antipatriotismul veninos al lui Lucian Boia, n-are “iubirea de glie” sforăitoare a multor altor istorici care au cântat în struna epocii de aur, n-are, din păcate, nici fraza îngrijită sau umorul fin al lui Neagu Djuvara. Dar are un discurs logic, așezat, care vine și demontează cuminte niște mituri clădite în zeci de ani de istorie mincinoasă. Ba, mai mult decât atât, explică și mecanismele și motivațiile din spatele istoriei paralele de care au avut nevoie diverse sisteme politice pentru a-și justifica sau masca ororile.

E o carte la locul ei, o lecție despre cum ar trebui să ne înțelegem unii pe ceilalți și trecutul nostru, al tuturor. Să nu lăsați dimensiunile cărții “O istorie sinceră a poporului român” să vă descurajeze. Se citește ușor, iar pe alocuri este chiar palpitantă. Este una din primele cărți de istorie pe care le-am citit care începe tratarea epocii comuniste din punct de vedere cu totul și cu totul științific, fără tragism, fără parapon.

M-am gândit mult dacă la recenzia asta să scriu paragrafele de mai sus sau să dau copy/paste la ce e mai jos, adică la o postare pe Facebook pe care am scris-o în timp ce citeam “O istorie sinceră a poporului român”. În cele din urmă, m-am decis să le scriu pe amândouă, pentru că asta e o carte pe care eu unul aș include-o în programa școlară.

Facebook, 9 septembrie, 2019:

“Azi, în 41, în drum spre prima zi de școală a Marei, stăteam în picioare, citind cu nesaț despre instaurarea guvernului Petru Groza din “O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. La un moment dat ridic ochii din carte să văd de ce stăm pe loc și constat că pe linia cealaltă e un alt 41 care nu se mișcă.

La geamul din fața mea, doi adolescenți îmi zâmbeau și îmi ziceau “ok” din gesturi. Le-am zâmbit și eu, ușor încurcat. Atunci ei mi-au făcut semn spre cartea pe care o citeam și a cărei copertă era vizibilă din “vagonul lor”. “Blană cartea” mi-au mimat ei din buze. Le-am confirmat că și mie îmi place mult.

Apoi cele doua “patrușunuri” s-au pus din nou în mișcare și s-au îndepărtat unul de celălalt. Nu știu ei, dar eu am o zi excelentă.

Hai România! Că mai e speranță!”

Puteți cumpăra “O istorie sinceră a poporului român” de aici.