Florian Banu – “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”

https://www.librariilealexandria.ro/florian-banu-mihai-caraman-un-spion-roman-in-razboiul-rece?gclid=Cj0KCQiAmaibBhCAARIsAKUlaKQAjhsLEs_le_UDdSTb8hEPhvpZzg6nODtQzaYS5Evi8OJ-OEK59MAaAmsCEALw_wcB

“Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” nu e un roman captivant și mustind de acțiune, deși titlul te-ar putea duce cu gândul într-acolo. Asta pentru că Florian Banu nu e autor de ficțiune, ci istoric. Ba chiar unul meticulos, atent la propria obiectivitate, prudent cu afirmațiile sale.

https://www.librariilealexandria.ro/florian-banu-mihai-caraman-un-spion-roman-in-razboiul-rece?gclid=Cj0KCQiAmaibBhCAARIsAKUlaKQAjhsLEs_le_UDdSTb8hEPhvpZzg6nODtQzaYS5Evi8OJ-OEK59MAaAmsCEALw_wcB
“Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”

Mihai Caraman este unul din cei mai mari spioni pe care i-a avut vreodată România. El e creatorul rețelei Caraman, un lanț de informatori cu ajutorul căruia, în timp, a reușit să sustragă informații ultra-secrete din sediul NATO în anii ’60 – ’70. Metodele lui de racolare sunt studiate și azi în cele mai importante școli de spionaj occidentale, iar informațiile pe care el a reușit să le obțină i-au făcut, la vremea aia, până și pe sovietici să se gudure pe lângă noi ca să “le dăm share”.

Activitatea lui Mihai Caraman, luată la bani mărunți de Florian Banu, se dovedește a fi un foarte bine studiat proces de împrietenire, cadorisire, gâdilare de orgoliu și cam orice alt tertip psihologic necesar pentru a determina un om (de obicei funcționar neînsemnat, una din miile de mici rotițe ale mecanismului) să își riște cariera și chiar libertatea pentru o cauză care nu e a lui.

Dacă vă place James Bond, n-o să vă placă Mihai Caraman. Dacă, pe de altă parte, sunteți curioși cum funcționează cu adevărat o rețea de spioni, cum se formează ea, cum se menține și cum se abandonează, atunci “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” e fix ce trebuie.

Avem, bonus, un tablou destul de exact al relației dintre Occident și diplomația blocului comunist, dar și o mulțime de amănunte despre protocoalele vremii în diplomația și spionajul românești. Asta datorită, cum am mai spus, meticulozității domnului Banu.

Iar în ultima parte din “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece”, avem o trecere în revistă a nebuloșilor ani ’90 din România, când, pentru scurtă vreme, de-acum generalul Mihai Caraman a fost scos din rezervă și pus la șefia S.I.E. (Serviciul de Informații Externe al României).

Sunt sigur că în carte se regăsește partea cea mai puțin “zemoasă” a lungilor conversații dintre domnii Florian Banu și Mihai Caraman: cea care a primit aprobare pentru publicare. Mi-aș fi dorit din toată inima să pot fi un țânțar mititel care să fi ascultat tot ce s-a vorbit în timpul interviurilor realizate de autor în vederea scrierii cărții.

Cel mai mult mă bucur că am reușit să descopăr un autor român pe care l-am mai citit (revin cu recenzia celeilalte cărți a Domniei Sale cât de curând) și pe care am să-l mai citesc și de-acum încolo.

Găsiți “Mihai Caraman – un spion român în războiul rece” de Florian Banu aici.

Lucian Boia – “Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine”

IMG_3868

Nu e, cu siguranță, ultima carte de Lucian Boia pe care o voi citi în viața asta. La fel de sigur cum nu e nici prima a lui pe care am citit-o. Doar că, de data asta, am simțit un pic prea intens gustul de superioritate indulgentă și ușor scârbită cu care istoricul își înlănțuie vorbele. Care vorbe au totuși marele merit de a fi pe înțelesul tuturor.

Cu ipoteza că lumea în care trăim poartă într-însa semnele sfârșitului civilizației noastre, așa cum o cunoaștem, exportăm și respirăm noi, m-am întâlnit prima oară la domnul Neagu Djuvara. Iar atunci, aidoma ascultătorului cu urechea încă netăbăcită de reclamele la medicamente de la radio, am început și eu să simt că sfârșitul e aproape. Între timp teoria asta a câștigat din ce în ce mai mulți adepți, carevasăzică a strâns tot mai multe pagini de ipoteze și argumentații. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu încerc să spun că aș fi mai puțin convins că sfârșitul e aproape. Ci doar că m-am mai obișnuit cu ideea.

Ce nu mi-a plăcut la “Sfârșitul Occidentului?” e un tertip literar care, dacă nu mă înșel, își are obârșia într-o fentă de antic orator: te înfățișezi omului ca plutind maiestuos deasupra a două opinii contradictorii, te declari neutru și te dai rotund pentru ca apoi, aproape în silă, să începi și tu să-ți dai cu părerea. Și, odată ce-ai început, pas de te-o mai opri careva. Oricât de pasionat de istorie aș fi, îmi dau seama că nu-i un subiect care să incite cine știe ce interes. Da’ parcă nici cu scheme de-astea de campanie electorală nu cred să câștige  domnul Boia fani pentru istorie. Prefer oricând umorul fin al lui Moș Neagu.

Un lucru mi-a plăcut tare mult la “Sfârșitul Occidentului?”. E o carte care frânge pe genunchi ipocrizia termenului “politically correct”, care a devenit între timp o armă mai înfricoșătoare decât orice poliție politică a văzut vreodată planeta asta. Au fost căteva paragrafe pe care le-am citit cu un rânjet de “da, bă, așa e!” pe chip.

Dacă ideea că Occidentul și a sa civilizație omniprezentă și atotputernică sunt la capătul domniei vă este total nouă, cartea asta e cum nu se poate mai nimerită pentru a vă capta interesul. Cu și mai mare convingere recomand orice altă scriere scriere a lui Lucian Boia celor care simt, fie și pentru o clipă, că s-ar putea îndrăgosti de istorie.

Lucian Boia – “Sfârșitul occidentului? Spre lumea de mâine” poate fi cumpărată de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Istorii ale Europei sunt nenumărate, dar nu există cu adevărat o istorie, și, mai grav încă, nu există o mitologie. Or, fără un orizont mitologic (mitologie însemnând tot ce e credință puternică), nimic remarcabil nu se înfăptuiește pe lumea asta. Din păcate, Europa e mai mult o birocrație decăt o credință.”

“Cultura Internetului înseamnă mai multă informație ca oricând, dar și mai puțină cultură ca oricând, cultura neînsemnând informație brută, ci informație structurată și încărcată cu sens. Or, utilizatorul de Internet se află – singur! – în fața unui amalgam; ca să știe ce să aleagă, să nu cadă în cursa dezinformării sau a manipulărilor, ar trebui să fie deja cultivat (ceea ce nu e cazul pentru cei mai mulți).”

Lucian Boia – “Cum s-a românizat România”

IMG_1638

Lucian Boia își explică în “Cum s-a românizat România” o idee pe care am întâlnit-o și în alte cărți scrise de el, idee bazată pe niște statistici ale unor epoci diverse. Teza lui e simplă: România, așa cum a ajuns să arate ea după 1 Decembrie 1918, avea o structură demografică diferită față de cea pe care o are în prezent.

Populația de etnie română era majoritară într-o proporție covârșitoare la sat, însă minoritară în centrele urbane. Aici meșteșugarii, negustorii, medicii și profesorii erau, în cea mai mare parte a lor, de altă etnie decât aia de a dat numele țării noastre. Marile mișcări de oameni pe care le-au adus două războaie mondiale, instaurarea bruscă a comunismului, transofrmarea regimului comunist într-unul din ce în ce mai sforăitor-naționalist, precum și felul abrupt în care s-a sfârșit dictatura ceaușistă, toate astea au fost motive pentru omogenizarea (sau românizarea) României.

Pe Boia, după cum am mai spus, îl poți citi cu suspiciune și malițiozitate. Lipsa toleranței, mai ales când e vorba despre cea intelectuală, mi se pare însă o dovadă clară a îngustimii de gândire. Îmi iubesc necondiționat țara, iubesc românii și sunt conștient de valorile noastre. Iar asta nu mă împiedică deloc să îl citesc să-l citesc pe domnul Lucian Boia fără să mă enervez. Mie nu mi se pare anti-român. Sau poate n-am citit eu îndeajuns de mult din opera dumnealui. Sau poate eram eu prea calm, în vacanță fiind atunci când am citit “Cum s-a românizat România”. Mai încerc. Revin cu amănunte.

Lucian Boia – “De ce e România altfel?”

IMG_9523

La un moment dat, într-o seară, la niște prieteni, un tip mi-a spus că Boia nu merită citit și cu atât mai puțin citat. Omul, bărbos de circumstanță, radia izul de patriotism aproape patologic pe care îl au “legionarii” zilelor noastre. Ghilimele nu se doresc a fi ofensatoare la adresa lor, ci doar un semn al părerii mele strict personale că dreapta românească, mă refer aici la cea adevărată nu la marionetele de le vedem în fiecare zi la televizor, are mare nevoie să se adapteze un pic la prezent pentru a deveni o opțiune reală pentru niște oameni din 2015.

Patriotismul ăsta sforăitor aduce cu falsele iubiri ale unor demoazele dornice de trai îndestulat, care își giugiulesc fraierul guguștiuc batrân ce le-a picat în plasă și, de fiecare dată când îl sărută bălos, își înghiontesc libidoul închizând ochii și visând portofelul. Adică m-am săturat de oameni care își iubesc țara pentru calități pe care ea nu le are și nu le-a avut niciodată. Nu suntem nici mari, nici tari. Și n-am fost vreodată. Poate, de vom înceta să ne plângem de milă și să ne automutilăm prin bășcălie, vom ajunge să fim. Nu știm să pierdem murind cu dârzenia polonezului, n-avem înfricoșătoarea disciplină nemțească. Dar suntem fermecător de amestecați ca temperament și aproape neverosimil de deștepți.

Lucian Boia merită citit și citat, pentru că lucrurile pe care el le spune și susține sunt verificabile istoric. Poate că tonul sec pe care face observațiile sale va leza amorul propriu al unora care încă visează la mari conducători pe care nu i-am avut (aproape) niciodată. Însă de Boia e nevoie pentru a ne obliga să uităm minciunile pe care ni le-au vârât cu ghiotura cărțile de istorie timp de 50 de ani și mai bine pe gât. Iubiți România pentru ceea ce este ea, nu pentru ceea ce au mințit alții despre ea! Acesta pare să fie îndemnul lui Lucian Boia. Și oricine strigă “Blasfemie!” la cartea asta ar trebui să se caute de niscaiva complexe de inferioritate națională.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“Din păcate atitudinile nu se învață, ele pornesc din interior.”

Puteți cumpăra cartea de aici.