F.M. Dostoievski – “Amintiri din casa morților”

Am terminat de citit cartea asta prima oară în data de 3 ianuarie 1996. Nu era a mea. O împrumutasem din biblioteca lui Petre, colegul meu de clasă din liceu. Când am citit-o atunci mi s-a părut cam plicticoasă. Citisem “Changi” a lui James Clavell și “Papillon” a lui Henri Charierre și, deh, la vârsta aia n-aveam eu răbdare pentru subtilitățile rusești ale suferinței.

Acum, 23 de ani mai târziu, altfel s-au întâmplat lucrurile. În primul rând mi se pare că însuși exercițiul de a citi ruși clasici în haosul prezentului este o cură de răbdare, de lentoare, de deconectare cum nu se poate mai bine-venită.

Rușii au un stil al lor, în care umilința, suferința, nedreptatea sunt tratate cu atâta pasiune, cu atâta migală, cum numai un popor atât de oropsit ca al lor ar putea naște. Și peste toate tronează un umor care hohotește pentru o frântură de clipă debordant, pentru ca apoi să se stingă și el, firav, în amărăciune.

Cred că nu se poate vorbi despre pasiunea de a citi fără să ai la activ câteva cărți de Dostoievski măcar. N-ai cum să înțelegi unde-i literatura azi fără să-l cunoști pe omul ăsta. Și, între noi fie vorba, dacă ești băiat, asta-i o carte tare potrivită cu care să începi să afli cum scrie Dostoievski. E cu ocnă, cu beție, cu violență. Ce să mai încolo și încoace, are tot ce-i trebuie ca să fie blockbuster. Doar că-i scrisă în altă epocă, în care oamenii aveau timp să se și gândească la lucrurile pe care le citeau. Și atunci autorii le dădeau de gândit.

Sunt tare fericit că am avut ideea ca, o dată la ceva vreme, să reiau câte una din cărțile pe care le-am citit din momentul în care am început să le țin socoteala. Adică din 1995.

“Amintiri din casa morților” o găsiți de cumpărat aici.

F.M. Dostoievski – “Oameni sărmani”

IMG_1271

Asta face parte din cărțile recitite. M-am gândit de multe ori să mă apuc din nou de Dostoievski pentru că, acum mulți ani,  încă de pe când îl citeam în plină adolescență furioasă, simțeam că nu am înțeles înțeles nici pe departe tot ce scria omul ăsta. Mă bucur mult că am început cu varianta light: un roman de corespondență scurt.

Nu cred că am mai găsit umilința descrisă în atât de multe nuanțe și cu asemenea detalii ca la Dostoievski. Rușii în general au un fel al lor năvalnic de-a fi, încât până și în umilință par a se avânta cu aplomb. Iar Dostoievski are o manieră aparte de diseca meticulos mințile și sufletele unor oameni pe care viața i-a strâns tare în brațe și a dat cu ei de pământ zdravăn, aproape definitiv.

În afară de “Legăturile primejdioase” ale lui Choderlos De Laclos nu-mi amintesc să mai fi citit un alt roman de corespondență. E un gen aparte, în care ceea ce citești printre rânduri este de fapt esențialul. Și, alături de miile de cărți pe care le mai am de citit în viața asta, cu siguranță că mai vreau să mai încerc vreo câteva colecții din astea de scrisori.

Eu cartea asta am primit-o cadou, luată dintr-un anticariat. E o ediție din 1955, tipărita la “Combinatul Poligrafic Casa Scînteii I. V. Stalin, București, Republica Populară Română”. Paginile ei îngălbenite, faptul că a fost citită de multe ori înainte să ajungă la mine, limbajul pompos și atent al scrisorilor, toate astea mi-au făcut zilele în care am citit-o tare dragi. La fel de dragi ca o cutie cu poze de pe vremuri.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“Ah, prietene! Nenorocirea e o boală molipsitoare. Nenorociții și săracii trebuie să se ferească unii de alții ca să nu ajungă și mai rău.”

Puteți cumpăra cartea de aici.

F.M. Dostoievski – "Adolescentul"

Banii reprezinta desigur o putere absoluta, despotica, dar in acelasi timp si suprema egalitate, caci au darul de a nivela orice inegalitate si in aceasta consta in primul rand forta lor.