Thomas De Quincey – “Confesiunile unui opioman englez” – (recenzie)

Și asta e o carte care a zăcut câțiva ani în bibliotecă, pe raftul cu “de citit”. De fapt a zăcut atât de mult timp, încât raftul ăla s-a transformat în mai multe rafturi, iar eu zău că nu mai știu cum de a ajuns ea acolo. Nu prea pare titlul unei cărți pe care s-o faci cadou, deci probabil că mi-am cumpărat-o singurel.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i cel mai bun titlu pe care l-ar putea avea cartea lui Thomas De Quincey în secolul nostru. Pentru că, din punctul de vedere al prezentului, nu prea sunt confesiuni de opioman în cartea asta. Nu și dacă o comparăm cu niște verișori drogangii mai tinerei cum ar fi “Trainspotting” sau nițeluș mai vârstnica “Portocala mecanică”.

Poate multă lume înfierează pudibonderia trecutului, eu însă îi spun delicatețe și recunosc că, pe măsură ce adun ani pe răboj, o admir din ce în ce mai mult. Prea-i totul pe față în zilele noastre. Puțină perdea face lucrurile mult mai incitante, chiar și atunci când e vorba despre agoniile și extazurile pricinuite nu de vreo deviație sexuală, ci de consumul și sevrajul opiului.

De Quincey profită de ocazie și, dacă tot s-a apucat de scris, vâră între experiențele sale și ale altor dependenți o sumedenie de pasaje în care își comunică părerile despre lume. Iar părerile astea ale lui sunt atât de pline de umor sec, atât de auto-ironice, atât de molcome, încât numai ale unui englez ar putea fi, fie el și opioman.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i un manual despre cum să iei și ce pățești dacă te apuci de opiu. Și nu e nici o carte de citit așa, într-o doară, de distracție. E o scriitură ce merită să-i dai atenție, cu care să nu te grăbești și la care eu recomand pauze de gândire după paragrafele mai “adânci”.

Recunosc că nu m-a vrăjit din prima, însă atunci când a reușit să o facă, a făcut-o temeinic, astfel încât acum “Confesiunile unui opioman englez” e una din cărțile mele preferate pe care îmi doresc din toată inima să am timp să o recitesc în viața asta.

Eu am citit-o în românește, însă, din câte am văzut eu, pe principalele site-uri de cărți e stoc-ioc. Dacă vă ține engleza și aveți Kindle, o puteți găsi aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui opioman englez” sunt:

“Națiunile ale căror pături superioare se adresează părintește și afectuos păturilor muncitorești, în special slugilor, se poartă așa pentru că vorbesc din poziția superioară a celor care se bucură de toate drepturile civile, adresându-se celor care nu au niciun drept.”

“… Pentru că patriotismul adevărat și lipsit de afectare își va exprima dragostea într-o formă nobilă, prin sinceritate, și adevăr. Pe când naționalismul – cum am constatat mereu – este ceva de o speță inferioară: necinstit, lipsit de generozitate, sfârșește foarte des în prefăcătorie patentată.”

“Dacă în lume există un chin sufletesc fără putință de alinare, acela este frământarea sufletească pe care ți-o provoacă incomunicabilul.”

“Pe de o parte părerea generală este aceea că o promisiune îl obligă pe cel care o face într-o proporție inversă cu numărul celor cărora le-a fost făcută. Iată de ce vedem cum multe persoane își încalcă promisiunile fără niciun fel de scrupule după ce le fac în fața întregii națiuni, dar își respectă cu religiozitate cuvântul în cazul tuturor înțelegerilor personale; iar încălcarea unei promisiuni față de cineva mai puternic este o faptă pe care fiecare o face pe riscul său.”