Charles Bukowski – “Muzică de belele”

De fiecare dată când mă apuc să citesc o carte de Bukowski mă întreb de ce oare n-am citit mai mult din ce a scris. Mi se pare că partea dubioasă din mine rezonează din plin cu el. Că e hater-ul perfect dintr-o epocă în care hatereala era o chestie pentru care-ți trebuia și nițel stil, niscaiva educație, oareșce talent.

Și oricât amar e în stare el să scurgă în propriile-i cărți, tot nu cred că ar fi fost destul ca să-l facă să scoată capul în epoca prezentului. Deci, după mintea mea, Charles Bukowski a fost anti-eroul apărut la fix momentul potrivit. Acum anti-eroismul a ajuns atât de mainstream, încât există filme de larg consum care au drept erou principal pe “ăla rău.”

“Muzică de belele” e o colecție în care scriitorul bețiv, curvar, ratat, murdar e mereu personaj principal. Și, prin valuri de vomă, litri de alcool, înjurături și jeg, tot reușește în cele din urmă să fie simpatic, ba chiar sublim din când în când. Cinismul și mitocănia înfig ace incinse în ochi tremurând de emoție comercială, din cea de o poți cumpăra la chil de la orice supermarket de artă.

Dacă o să ajung vreodată un atotputernic zeu al comunicării online, aș da certificate de hater sau troll doar celor care ar putea demonstra că l-au citit pe Bukowski integral. Pe restul i-aș arunca în temniță. Pentru impostură.

Puteți găsi “Muzică de belele” de cumpărat aici.

Citatul meu preferat din “Muzică de belele:”

” – Toți scriitorii sunt proști. De-aia și scriu lucruri.

  • Cum adică de-aia și scriu lucruri?
  • Adică le scriu pentru că nu le înțeleg.
  • Eu scriu mult, a spus trist Max.”

Charles Bukowski – “Women”

IMG_9634

Faptul că am citit prima mea carte de Bukowski la un timp destul de scurt după ce abia terminasem una de Fitzgerald cred că a fost o binecuvântare. Așa eram deja în atmosfera aia despre care a tot scris generația asta de autori și, mai ales, am putut remarca imediat diferențele dintre oamenii ăștia doi. Care-s ele? Păi cam ca între un băiețel de 7 ani, tuns castron, cu ochelari, care merge la o școală catolică strictă și îi cam place (ăsta ar fi bătrânul F. Scott) și un derbedeu de vreo șaișpe ani, smardoi, arogant și frumușel de mor toate femeile din cartier după el.

Bukowski mărăie, urlă, râgâie, mângâie, iubește, contemplă și bea. Bea mult. Prea mult. El e armăsarul bătrân care n-a acceptat în viața lui căpăstrul, scăpat ca prin minune de la moartea prin împușcare doar pentru că nechează frumos. E James Dean bătrân și ratat. E un bețiv deștept și ironic cu toată lumea. E la fel de generos cu sarcasmul precum e de generos cu amorul său. Îl îndreaptă în dreapta și-n stânga, dar mai ales asupra propriei persoane.

Cartea asta e ca o beție din studenție. De-aia de pleci de acasă cu bani de-o bere și ajungi să stai trei săptămâni la mare printr-un concurs de împrejurări pe care nici măcar nu te mai chinui să le înțelegi. Le trăiești și atât. Așa-i cartea asta. Se trăiește, pentru că e scrisă cu viață.

Citatele mele preferate sunt:

“Durerea e o chestie tare ciudată. O pisică omoară un șoarece, un accident de mașină, un incendiu… Durerea apare, BUM, și uite-o, te călărește. E reală. Și pentru oricine te privește, arăți ca un prost. Ca și cum te-ai fi transofrmat dintr-odată într-un idiot. N-are leac decât dacă se întâmplă să cunoști pe cineva care înțelege cum te simți și știe cum să te ajute.”

“E o problemă cu scriitorii. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut multe, multe exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-a vândut un număr mediu de exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut doar căteva exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor nu s-a publicat niciodată, iar el nu a avut bani să se publice singur, abia atunci va crede scriitorul că este cu adevărat măreț.”

“De unde să știe bărbatul ce să facă? În general, am hotărât că e mai bine să aștepți dacă ai cea mai vagă urmă de sentiment pentru individă. Dacă o urai din prima, era mai bine să i-o tragi din prima; dacă nu, era mai bine să aștepți, apoi să i-o tragi și s-o urăști mai încolo.”

“Când eram tânăr, eram mereu deprimat. Dar sinuciderea nu prea mai apare ca o posibilitate în viața mea. La vârsta pe care o am, nu prea a mai rămas mare lucru de omorât.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.