Tag: carte de povestiri

Posted on

Gabriel Garcia Marquez – “Ochi de câine albastru”

 

Pe Garcia Marquez mi l-a prezentat, sub forma veacului de singurătate, profa mea de română, doamna Elisabeta Roșca. Ea acum nu mai e. Dar o mare parte din meritul faptului că mi-a plăcut până și programa deșertică a literaturii din liceu îi aparține. Avea profa mea de română meteahna vânătorii de simboluri, a magiei din spatele vorbelor. Afecțiunea asta, cronică la dumneaei, mie mi-a acaparat mintea o bucată suficient de lungă de vreme încât să-mi dau seama de un lucru: cu cât știi mai multe, cu cât citești mai multe, cu atât lucrurile din jurul tău (văzute, simțite, auzite sau citite) capătă mai multă însemnătate.

Să luăm, de exemplu, pereții unei mănăstiri din Bucovina. Ei pot fi orice: prilej pentru un selfie, cruntă lecție de ortodoxie, istorie a artei și a neamului și alte câte și mai câte. Totul depinde de câte au citit până la momentul acela ochii ce le privesc.

Recitind ce am scris mai sus, îmi dau seama că introducerea asta pare că se pregătește a fi urmată de o dezicere superioară de Marquez, cel potrivit pubertății, dar prea pueril pentru un om matur. Departe de mine gândul ăsta. Foarte departe. Mi-a ieșit anapoda începutul. Dar n-am să-l îndrept, pentru că are un fel ciudat de-a se propti în adevăr. Eu, de fapt, voiam doar să-i mulțumesc profei mele de română că mi-a arătat straturile literaturii.

Pe Gabriel Garcia Marquez îl iubesc și azi. Am citit destul de mult din ce a scris și, cu o singură excepție pe care n-am s-o numesc aici, mi-a plăcut tot ce mi-a picat sub ochi. De-asta am și cumpărat “Ochi de câine albastru” în urmă cu câteva luni.

Descoperirea lui ca scriitor crud a fost experiență tare frumoasă. E drept că n-am cum să zic că mi-a plăcut “Ochi de câine albastru”. Nici n-avea cum să-mi placă. Dar, pentru un om care îl iubește pe Marquez, experiența pe care ți-o dă citirea cărții ăsteia e similară cu aia pe care o ai atunci când, într-o seară, proaspăta iubită îți arată albumele cu fotografii de când era ea mică. Cumva, copilul din pozele alea spălăcite te face să iubești și mai mult omul pe care îl ai lângă tine acum.

Gabriel Garcia Marquez – “Ochi de câine albastru” e de cumpărat de aici.

Posted on

Eric-Emanuel Schmitt – “Cei doi domni din Bruxelles”

Colecțiile de povestiri mă fascinează. Trăiesc o bălmăjeală dubioasă de extaz narativ și de tristețe intrigată. Acțiunea nediluată de nicio descriere inutilă și plicticoasă e ca un shot. Pe de altă parte, mă-ntreb aproape întotdeauna de ce oare n-a avut scriitorul răbdare să scoată un roman întreg din ideea lui. Am zis “aproape” pentru că sunt și cazuri unde-i evident că atâta poate băiatul. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău.

Eric-Emanuel Schmitt are în “Cei doi domni din Bruxelles” doar subiecte ce pot cu ușurință deveni romane. E o carte pe care eu am citit-o în vacanță și mi se pare că e ideală pentru așa ceva. E dură fără să devină brutală, e tristă fără să fie tragică, e vie. O parte din mine tânjește să vorbească despre ce-i în paginile ei, dar mă abțin. Pentru că sunt niște povestiri atât de dense, încât chiar aș strica mult din farmecul lor dacă m-aș apuca să fac eu nevolnice aprecieri p-aci, doar ca să dovedesc că am citit “Doi domni din Bruxelles.”

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Care dintre noi, frecventând nefericirea, nu s-a temut că se va molipsi?”

“Dacă oamenii au naivitatea să creadă în Dumnezeu, câinii au naivitatea să creadă în om.”

“Epoca abracadabrantă în care trăim refuză suferința. După secole de creștinism, a cărui emblemă era un bărbat agonizând pe o cruce, cu piroane înfipte în mâini și în picioare, lumea noastră materialistă are tendința de a alunga calvarul. Când ne încearcă durerea luăm medicamente, droguri sau mergem la terapeut.”

Găsiți “Cei doi domni din Bruxelles” de cumpărat aici.