Liddell Hart – “Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” (vol I & II)

Cartea asta am rechiziționat-o din biblioteca tatălui meu. E atât de veche, încât are prețul în lei vechi pe ea: 23.000 de lei fiecare din cele două volume. Îmi amintesc de mine dorindu-mi să o citesc pe vremea când eram în liceu, apoi în facultate și neavând niciodată timp pentru ea. Las’ că am avut acum, la 38 de ani.

Sir B.H. Liddell Hart este unul din cei mai mari istorici și teoreticieni militari pe care i-a avut vreodată Anglia. Iar scrierile Domniei Sale despre al Doilea Război Mondial sunt cu atât mai valoroase, cu cât Mr. Hart a fost cadru militar activ, capitularea Germaniei găsindu-l căpitan în armata britanică.

“Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” este cea mai militară carte pe care am citit-o în viața mea. Numerele de divizii se succed cu o viteză amețitoare pentru ochii de profan. La fel și numele ofițerilor aflați în posturi de comandă de ambele părți ale frontului. În afară de marile staruri, Guderian, Runstedt, Yamato, Patton, Montgomery sau Clarke, există zeci de alte nume pe care nici măcar nu m-am străduit să le țin minte.

N-am să mă dau mare. Pe alocuri e greu de citit cartea asta. Devine  deseori mult prea tehnică. Însă pasajele în care Liddell Hart analizează războiul și modul în care el a fost purtat prin prisma educației și experienței sale compensează din plin ariditatea celorlalte. Citind câte ceva despre autor am aflat că există un “mit Rommel”. Ei bine, nu știu la alții cum e, dar pentru Sir Liddell neamțul ăsta e mai presus de greșeală și are geniul strategic al tuturor comandanților aliați combinați.

Dacă ar fi să rezum felul în care se înțelege războiul din paginile acestei cărți, aș zice așa: nemții au fost primii (și în bună măsură singurii) care au înțeles felul în care se puteau folosi noile arme ale epocii – tancurile și submarinele; britanicii au atacat mereu cătinel, fără grabă și numai după ce își făceau grămezi de provizii; cele mai multe bătălii au fost pierdute din cauza unor incredibile erori de comunicare între comandanți; deși toată lumea îi ura pe ruși, fără ei nu prea poate fi nimeni sigur despre rezultatul final sau durata războiului; nemții s-ar fi descurcat mult mai bine din punct de vedere militar fără Hitler; italienii sunt de râsul curcilor.

M-am umflat în pene când am citit părerea acestui om priceput într-ale marilor războaie despre momentul 23 august 1944. Chiar ne-am ales un moment mișto să întoarcem armele. Bine, în cele din urmă n-a fost mișto decât pentru Stalin, da’ ideea e că o carte am avut și am jucat-o frumos.

Cartea, din păcate, se mai găsește doar prin anticariate. N-a reeditat-o nimeni.

Lucian Boia – “Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine”

IMG_3868

Nu e, cu siguranță, ultima carte de Lucian Boia pe care o voi citi în viața asta. La fel de sigur cum nu e nici prima a lui pe care am citit-o. Doar că, de data asta, am simțit un pic prea intens gustul de superioritate indulgentă și ușor scârbită cu care istoricul își înlănțuie vorbele. Care vorbe au totuși marele merit de a fi pe înțelesul tuturor.

Cu ipoteza că lumea în care trăim poartă într-însa semnele sfârșitului civilizației noastre, așa cum o cunoaștem, exportăm și respirăm noi, m-am întâlnit prima oară la domnul Neagu Djuvara. Iar atunci, aidoma ascultătorului cu urechea încă netăbăcită de reclamele la medicamente de la radio, am început și eu să simt că sfârșitul e aproape. Între timp teoria asta a câștigat din ce în ce mai mulți adepți, carevasăzică a strâns tot mai multe pagini de ipoteze și argumentații. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu încerc să spun că aș fi mai puțin convins că sfârșitul e aproape. Ci doar că m-am mai obișnuit cu ideea.

Ce nu mi-a plăcut la “Sfârșitul Occidentului?” e un tertip literar care, dacă nu mă înșel, își are obârșia într-o fentă de antic orator: te înfățișezi omului ca plutind maiestuos deasupra a două opinii contradictorii, te declari neutru și te dai rotund pentru ca apoi, aproape în silă, să începi și tu să-ți dai cu părerea. Și, odată ce-ai început, pas de te-o mai opri careva. Oricât de pasionat de istorie aș fi, îmi dau seama că nu-i un subiect care să incite cine știe ce interes. Da’ parcă nici cu scheme de-astea de campanie electorală nu cred să câștige  domnul Boia fani pentru istorie. Prefer oricând umorul fin al lui Moș Neagu.

Un lucru mi-a plăcut tare mult la “Sfârșitul Occidentului?”. E o carte care frânge pe genunchi ipocrizia termenului “politically correct”, care a devenit între timp o armă mai înfricoșătoare decât orice poliție politică a văzut vreodată planeta asta. Au fost căteva paragrafe pe care le-am citit cu un rânjet de “da, bă, așa e!” pe chip.

Dacă ideea că Occidentul și a sa civilizație omniprezentă și atotputernică sunt la capătul domniei vă este total nouă, cartea asta e cum nu se poate mai nimerită pentru a vă capta interesul. Cu și mai mare convingere recomand orice altă scriere scriere a lui Lucian Boia celor care simt, fie și pentru o clipă, că s-ar putea îndrăgosti de istorie.

Lucian Boia – “Sfârșitul occidentului? Spre lumea de mâine” poate fi cumpărată de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Istorii ale Europei sunt nenumărate, dar nu există cu adevărat o istorie, și, mai grav încă, nu există o mitologie. Or, fără un orizont mitologic (mitologie însemnând tot ce e credință puternică), nimic remarcabil nu se înfăptuiește pe lumea asta. Din păcate, Europa e mai mult o birocrație decăt o credință.”

“Cultura Internetului înseamnă mai multă informație ca oricând, dar și mai puțină cultură ca oricând, cultura neînsemnând informație brută, ci informație structurată și încărcată cu sens. Or, utilizatorul de Internet se află – singur! – în fața unui amalgam; ca să știe ce să aleagă, să nu cadă în cursa dezinformării sau a manipulărilor, ar trebui să fie deja cultivat (ceea ce nu e cazul pentru cei mai mulți).”

Kenneth Pomeranz – “Marea divergență – China, europa și nașterea economiei mondiale moderne”

IMG_3010

Nu e o carte pe care să o iei cu tine în vacanță. Pentru mine a fost unul din momentele în care mi-am mai dovedit o dată că sunt iremediabil îndrăgostit de citit, deci un exercițiu de educare a răbdării. Nenea Pomeranz scrie pentru specialiști, însoțindu-si părerile de o bibliografie stufoasă și exactă, care ar putea transforma pe oricine într-un doctor în istoria comparată a economiei mondiale. Eu abia am descoperit partea asta a istoriei și mărturisesc că sunt un pic confuz: cum mama naibii reușesc oamenii ăștia să știe exact care era media de calorii consumate de un fermier din China secolului XVI?!?! Citind cartea m-am lămurit parțial: de fapt nu știu exact, fac și ei, colea, un calcul pe care apoi toată lumea îl ia de bun. Bine, asta până vine altul, cu un calcul nou.

Kenneth Pomeranz este, cum probabil v-ați putut da seama, profesor de istorie. Predă la Universitatea din Chicago, e născut în ’57 și este specializat pe China. Pasiunea sa este istoria mondială comparată. Și, deși aridă cum numai o carte de istorie a economiei poate fi, “Marea divergență” ajunge la niște detalii la care doar răbdarea născută din pasiune te poate aduce.

Întrebarea la care vrea să își răspundă dom’ profesor Pomeranz este următoarea: “De ce a reușit Europa Occidentală să ajungă să se impună la nivel global din moment ce și China a avut cam aceleași condiții de dezovltare pentru agricultură, protoindustrie, industrie și comerț?” El pornește cercetarea de prin secolul XV d. Hr. Dacă întrebarea sună așa, vă puteți închipui cât de alambicat e răspunsul. Rezumându-l aproape la absurd, cam ăsta ar fi: în mare parte a fost vorba despre libera circulație pe care Europa a permis-o oamenilor încă din secolele XV-XVI, liberă circulație pe care China se codește să o acorde în totalitate până și în zilele noastre. Asta, plus o serie de întâmplări fericite. Adică soarta!

Dacă aveți timp, răbdare și pasiune pentru istorie, vă rog serviți cu încredere din “Marea divergență”. Dacă nu, mulțumiți-vă cu astea 350 de cuvinte ale mele despre carte, și treceți la următoarea recenzie. Dacă nu iubiți istoria și cititul, asta e cartea care s-ar putea să vă facă să vă lăsați de lectură.

Lucian Boia – “Cum s-a românizat România”

IMG_1638

Lucian Boia își explică în “Cum s-a românizat România” o idee pe care am întâlnit-o și în alte cărți scrise de el, idee bazată pe niște statistici ale unor epoci diverse. Teza lui e simplă: România, așa cum a ajuns să arate ea după 1 Decembrie 1918, avea o structură demografică diferită față de cea pe care o are în prezent.

Populația de etnie română era majoritară într-o proporție covârșitoare la sat, însă minoritară în centrele urbane. Aici meșteșugarii, negustorii, medicii și profesorii erau, în cea mai mare parte a lor, de altă etnie decât aia de a dat numele țării noastre. Marile mișcări de oameni pe care le-au adus două războaie mondiale, instaurarea bruscă a comunismului, transofrmarea regimului comunist într-unul din ce în ce mai sforăitor-naționalist, precum și felul abrupt în care s-a sfârșit dictatura ceaușistă, toate astea au fost motive pentru omogenizarea (sau românizarea) României.

Pe Boia, după cum am mai spus, îl poți citi cu suspiciune și malițiozitate. Lipsa toleranței, mai ales când e vorba despre cea intelectuală, mi se pare însă o dovadă clară a îngustimii de gândire. Îmi iubesc necondiționat țara, iubesc românii și sunt conștient de valorile noastre. Iar asta nu mă împiedică deloc să îl citesc să-l citesc pe domnul Lucian Boia fără să mă enervez. Mie nu mi se pare anti-român. Sau poate n-am citit eu îndeajuns de mult din opera dumnealui. Sau poate eram eu prea calm, în vacanță fiind atunci când am citit “Cum s-a românizat România”. Mai încerc. Revin cu amănunte.

Lucian Boia – “De ce e România altfel?”

IMG_9523

La un moment dat, într-o seară, la niște prieteni, un tip mi-a spus că Boia nu merită citit și cu atât mai puțin citat. Omul, bărbos de circumstanță, radia izul de patriotism aproape patologic pe care îl au “legionarii” zilelor noastre. Ghilimele nu se doresc a fi ofensatoare la adresa lor, ci doar un semn al părerii mele strict personale că dreapta românească, mă refer aici la cea adevărată nu la marionetele de le vedem în fiecare zi la televizor, are mare nevoie să se adapteze un pic la prezent pentru a deveni o opțiune reală pentru niște oameni din 2015.

Patriotismul ăsta sforăitor aduce cu falsele iubiri ale unor demoazele dornice de trai îndestulat, care își giugiulesc fraierul guguștiuc batrân ce le-a picat în plasă și, de fiecare dată când îl sărută bălos, își înghiontesc libidoul închizând ochii și visând portofelul. Adică m-am săturat de oameni care își iubesc țara pentru calități pe care ea nu le are și nu le-a avut niciodată. Nu suntem nici mari, nici tari. Și n-am fost vreodată. Poate, de vom înceta să ne plângem de milă și să ne automutilăm prin bășcălie, vom ajunge să fim. Nu știm să pierdem murind cu dârzenia polonezului, n-avem înfricoșătoarea disciplină nemțească. Dar suntem fermecător de amestecați ca temperament și aproape neverosimil de deștepți.

Lucian Boia merită citit și citat, pentru că lucrurile pe care el le spune și susține sunt verificabile istoric. Poate că tonul sec pe care face observațiile sale va leza amorul propriu al unora care încă visează la mari conducători pe care nu i-am avut (aproape) niciodată. Însă de Boia e nevoie pentru a ne obliga să uităm minciunile pe care ni le-au vârât cu ghiotura cărțile de istorie timp de 50 de ani și mai bine pe gât. Iubiți România pentru ceea ce este ea, nu pentru ceea ce au mințit alții despre ea! Acesta pare să fie îndemnul lui Lucian Boia. Și oricine strigă “Blasfemie!” la cartea asta ar trebui să se caute de niscaiva complexe de inferioritate națională.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“Din păcate atitudinile nu se învață, ele pornesc din interior.”

Puteți cumpăra cartea de aici.

Neagu Djuvara – “Amintiri și povești mai deochiate”

IMG_9468

Moș Neagu este, probabil, unul din ultimii români nobili până în vârful unghiilor. Cu siguranță că mai sunt ca el, bătrâni simpatici și împăcați cu soarta, care privesc amar-amuzați la cum se împlinește visul colhoznic de a avea o patrie emanimente proletară. Procesul început acum 60 de ani cu pistolul și Canalul continuă acum printr-o de bună-voie și nesilită de nimeni îndobitocire generală. Dar să nu ne întristăm, pentru că avem a vorbi împreună despre o carte tare veselă și ușor de citit.

Dacă vreodată aveți gândul cel bun de a face pe cineva să se îndrăgostească de istorie, cărticica asta este un ajutor care se poate dovedi valoros precum leacurile de iubire ale vechilor spițeri ambulanți. Mici anecdote care în înlănțuirea lor epică amintesc de senzația pe care o ai atunci când, copil în casa bunicilor fiind, începi să desfaci cutii vechi uitate prin colțuri de pod și descoperi acte, poze și reviste din alte vremuri. Felul în care domnul Neagu Djuvara înțelege să-și facă din cuvinte slujitori credincioși este unul simplu și frumos. Pe lângă faptul că e o foarte condensată și amuzantă lecție de istorie, cartea asta mai poate fi citită și ca manual despre cum să ținem lemnul departe de limbă.

Poate sunt eu mult prea subiectiv. Însă cred cu tot sufletul că oricare om din țara asta ar trebui să pună binișor mâna și să citească orice poate înțelege din ce-a scris ăst mare român.

Puteți cumpăra cartea asta aici.