Ludmila Patanjoglu – “Regele Scamator Ștefan Iordache”

Eu nu cunosc niciun om pe care să-l fi auzit spunând “mie nu-mi place Ștefan Iordache.” Personal, l-am adorat și am trăit mereu cu senzația că nu l-am văzut de îndeajuns de multe ori. De fiecare dată când îl vedeam pe undeva, când îi auzeam vocea, când îi citeam numele, mi se făcea dor de el.

Nu i-am spus vreodată vreun cuvânt. Singura dată când am stat la mai puțin de un metru de el a fost prin 1998, în Costinești, la Gala Tânărului Actor. Eu nu eram actor. Nici măcar tânăr nu eram, ci aproape un copil. În haosul boem ce domnea în barul de la Forum în fiecare seară, apărea și el din când în când. Tăcut, încruntat, îmbrăcat în negru,  își bea vodcile în tăcere și pleca. Țin minte că mă apropiam de el doar ca să fiu acolo, aproape. Eram sigur că o să simt ceva din energia aia a lui imensă. Dracu’ mai știe câte le simțeam eu pe vremea aia.

Doamna Ludmila Patanjoglu face parte dintr-o specie dispărută între timp. Criticii de teatru. Dar este o doamnă, iar numele dumneaei impunea respect și frică până și printre noi, copilandrii cu gărgăuni de artiști. Și ne-am fi bucurat chiar și de ne-ar fi făcut praf în vreo cronică, pe undeva pe la sfârșit, din două vorbe. Ne-ar fi fost de-ajuns. Am fi fost cineva.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este prima carte din viața mea la care am plâns. Nu mă dau niscaiva Rambo. Bocesc la filme, la teatru. Da’ la citit, până acum, nu mi s-a mai întâmplat. Poate e regretul că m-am lăsat de actorie înainte să o încep. Poate e frustrarea că în cartea asta e vorba despre o lume în care am copilărit, dar care a murit înainte să apuc să mă fac eu mare. Poate mi-e dor de tata. Poate-s toate astea la un loc. Dar am plâns.

Cartea-i structurată în 3 părți distincte. Prima-i cea mai “gustoasă”. E o discuție liberă și frumoasă între autoare și Ștefan Iordache. A doua e formată din vorbele colegilor de teatru și film. Iar a treia este o selecție de pasaje de critică românească și internațională. Prima parte este de o sinceritate pe care doar înțelepciunea vârstei ți-o poate da. Ștefan Iordache este necruțător cu el însuși și iertător cu restul lumii. La cât de vii, de adevărate-s primele două părți, eu unul aș renunța ușor la cea de-a treia, care apare studiată, livrescă.

Actori ca ei nu se mai fac în zilele noastre. Și-s un mare norocos să fi apucat să-i văd pe scenă. Nici oameni ca ei nu mai sunt. Nu zic că suntem mai răi sau mai buni. Suntem diferiți. Iar ceva din mine mă trage spre anii ăia ai copilăriei mele, spre lumea aia pe care simt că aș înțelege-o mai ușor pentru că se mișca mai încet.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este o carte pe care o voi reciti. Și cred că la a doua noastră întâlnire voi plânge mai abitir decât la prima.

Dacă vreți să o cumpărați, e aici.

Citatele mele preferate din “Regele Scamator Ștefan Iordache” sunt:

“Și îmi place nespus de mult un gând al lui Fănuș Neagu. În ‘Frumoșii nebuni ai marilor orașe,’ un personaj spunea că a băut un vin atât de bun că îi venea să îi spună ‘dumneavoastră.'”

“Păi da. Femeia este asemeni pământului: ea este matca, ea duce viața mai departe. Domină totul și toate. Nu există ființă mai puternică decât femeia. Eu cred că EA este cea mai mare minune pe care lăsat-o Dumnezeu pe Pământ.”

“- N-a fost dragoste! N-a fost iubire!

– Dar ce a fost?

– A fost patimă.

– Și e bine sau e rău?

– Nu e rău. Dar nu e bine. Numai iubirea nu are sfârșit. Patima se sfârșește. E ca un foc, e ca o flacără. Rămâne cenușa din gând.”

“Meseria asta, actoria, este arma mea. Numai eu știu să trag cu ea. Un rol se apără cu arma-n mână, ca și cum ți-ai apăra copilul.”

Ion Crișan – “Anghel Saligny”

IMG_3755

Mă îndoiesc sincer că mai există cineva care să fi citit cartea asta în afară de mine. Din mai multe motive. În primul rând pentru că, oricât de mult ai admira podul de la Cernavodă, probabil că nu ți-a dat niciodată ghes curiozitatea să afli mai multe despre omul care l-a proiectat. Apoi pentru că e o carte scrisă și tipărită în 1959 într-un tiraj de “5100 exemplare broșate și 1050 cartonate”. Iar de atunci și până acum șansa ca încă vreo copie să fi supraviețuit e anemică rău de tot.

Motivul pentru care eu, umanist sadea, m-am îndeletnicit cu exercițiul deloc ușor și pe alocuri amuzant al citirii unei cărți plină de zeamă proletcultistă este unul personal. De Anghel Saligny mă leagă niște sânge care s-a tot transmis din generație în generație până a ajuns, diluat și vai de el, și la golanul de mine. Știam destul de multe despre viața stră-străbunicului meu din auzite, însă nu citisem niciodată o carte care să îmi așeze toate faptele într-o ordine cronologică.

Între noi fie vorba, doar pentru asta e bună cartea lui Ion Crișan. Pentru că în rest nu te prea poți bizui pe ce spune el acolo, în capitolele care încep sau se termină cu numărul regulamentar de paragrafe în care autorul înfierează proletar toată societatea capitalist-decadentă a perioadei interbelice. La părțile astea am mustăcit adeseori, nu pentru că frazele ar fi fost prea sforăitoare, ci pentru că felul în care domnul Crișan găsește de cuviință să atace societatea și politicienii acelor vremuri, inclusiv pe Măria Sa Regele, seamănă extrem de mult cu felul în care intelectualii subțiri ai zilelor noastre vorbesc despre venalii aleși ai prezentului.

Despre Anghel Saligny nu am aflat cine știe ce lucruri pe care să nu le fi știut. Unul singur mi-a dat de gândit. Vorbește Ion Crișan în multe locuri din cartea sa despre seriozitatea profesională a lui Saligny care venea la pachet cu o oroare viscerală pentru orice fel de acțiune menită să îl ajute să suie mai sus pe scara socială. Adică omul a refuzat cu încăpățânare să “facă frumos” și a acceptat doar funcții pe care i le-a adus priceperea sa de inginer. Uitându-mă cu ochii amintirii la cele ce știu despre bunicul meu și despre taică-meu (sper să nu se supere pe mine acolo sus, unde sunt amândoi) tind să cred că modestia lui Anghel Saligny nu a fost doar “adusă din condei” de tovarășul Ion Crișan ca să dea bine la ochii înroșiți de convingere ai cenzorului, ci a existat cu adevărat. O simt și eu în oasele mele.

Am mai găsit doar un singur alt exemplar al cărții, pe okazii. Dar eu scriu rândurile astea oricum, pentru că așa e obiceiul. Să scriu aici despre orice carte citesc.

Nici citate demne de ținut minte n-am găsit în scriitura domnului Ion Crișan.

Jean Louis Gaillemin – “Dali, the Impresario of Surrealism”

IMG_1358

Din păcate cultura mea în domeniul picturii frizează inexistentul. Faptul că nu am nici măcar cunoștințe generale despre partea asta de artă este unul din marile regrete ale vieții mele și, într-o încercare târzie și cu siguranță deșartă de a mai cultiva câte ceva în pustiul ăsta, m-am apucat să citesc biografia lui Dali, una primită la un moment dat cadou. Nu e una din marile sale biografii, cu siguranță. De asta te prinzi după felul în care este scrisă și editată. Însă e în orice caz mai bine decăt nimic.

Dali, atât cât reușesc eu să-l pricep, nu pare greu de cuprins. Iar cartea asta mi-a confirmat faptul că în felul în care el a pictat există o oarecare liniaritate a temelor abordate și a modului de reprezentare a acestora. Însă fascinant mi s-a părut omul Dali și, mai ales, prima parte a vieții sale. Cea în care se căuta pe sine ca artist. Am văzut fotografii ale unor tablouri despre care n-ai zice niciodată că au fost pictate de el. La fel de interesant mi s-a părut felul în care stilul său propriu nu a apărut dintr-odată, ci a început să se ghicească în anumite detalii la început, pentru ca apoi să capete din ce în ce mai multă forță și substanță.

Impresia pe care mi-a lăsat-o cartea asta este fix aceea pe care îmi imaginez că ți-o lasă citirea unui ghid al unui oraș pe care urmează să-l vizitezi: o spoială de informații și o dorință ușor frustrantă de a ști mai mult.