Gheorghe Florescu – “Confesiunile unui cafegiu”

“Confesiunile unui cafegiu” face parte din cărțile (foarte multe) pe care le-am primit cadou de la părinții mei. A așteptat, cumințică, pe raftul cu cărți de citit timp de mai bine de patru ani să-i vină rândul, deși tata mi-a lăudat-o mult. Iar mie mi-au plăcut întotdeauna cărțile pe care le-a lăudat el.

Pentru mine “epoca de aur” n-a însemnat mare lucru. Ia, acolo, aproape 11 ani aveam când l-au mătrășit pe Ceașcă. Destul cât să îmi aduc aminte cât de absurdă era viața de zi cu zi, cât de firească era paranoia, cât de bine uns era sistemul subteran de relații. Destul cât să fi auzit de câteva zeci de ori că nu e bine să ai încredere în oameni, că nu știi niciodată cu cine stai cu adevărat de vorbă, că trebuie să-mi văd de treaba mea și atât.

Nea Florescu o descrie cu migală de ceasornicar, nu de cafegiu. Talentul de a face conversație este o calitate extrem de importantă pentru orice vânzător din lumea asta. Iar cafeaua, care în cultura noastră este un soi de soră siameză a conversației, prin excelență o marfă pentru care românii au făcut întotdeauna sacrificii. Să nu uităm că una din principalele modalități de a “unge rotițele sistemului” ca să meargă viața mai lin era punga de cafea bună – valuta forte a șpăgii.

Cartea e populată de personaje celebre: actori, politicieni, securiști, militari ai anilor ’60 – ’70 – ’80. Florescu i-a cunoscut pe toți, a știut de care să se ferească, de care să se apropie, dar i-a servit pe toți, după o ierarhie și într-un sistem foarte atent concepute de el. Iar noi, cei ce ne pierdem în paginile vieții lui, nu putem decât să bănuim că, dacă astea-s poveștile pe care le-a putut scrie fără să se teamă de răzbunări și procese, tolba cu istorioare a cafegiului e plină de unele de care doar apropiații lui se bucură. Și poate nici ei. Și mă mai întreb oare cât de limpede a fost jocul pâclos al anilor ’90 pentru Nea Florescu? Că doar el știa cam ce hram poartă fiecare om de afaceri, fiecare politician, fiecare nouă rotiță veche a “democrației” românești.

Alături de jurnalul lui Mihail Sebastian, “Confesiunile unui cafegiu” constituie pentru mine cea mai vie excursie pe care am întreprins-o vreodată în istoria Bucureștiului. Tare mi-a plăcut cartea asta.

O puteți cumpăra de aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui cafegiu” sunt:

“Dumnezeu este întotdeauna alături de oameni, noi suntem cei care ne îndepărtăm adeseori de el.”

“Aflu de la domnul Carandino că Partidul Național Țărănesc își strânge rândurile, el fiind însă împotriva hotărârii prietenului său Corneliu Coposu ca la denumirea Partidului să se adauge atributul ‘creștin democrat’: considera atunci că toți evreii vor merge la liberali și era convins că nimic trainic nu se poate clădi fără evrei.”

(Alexandru Rosetti) “De naziști a scăpat lumea cum a scăpat, dar mă tem că de comuniști va fi foarte greu. Ăștia au avut timpul necesar să se infiltreze profund în societate și în special în mintea și conștiința cetățenilor. Va fi o chestiune de durată. Mentalitatea oamenilor se schimbă greu. Colivia comunistă i-a învățat pe mulți să-și aștepte ‘tainul'”.

Mike Tyson – “Adevărul de necombătut” (autobiografia)

IMG_1194

Sunt aproape sigur că nu m-am uitat în viața mea la un meci de box întreg. Violența fizică mă blochează în asemenea hal, încât sunt convins că din punctul ăsta de vedere îmi lipsește ceva la nivel genetic. Uite de ce am rămas paf atunci când am văzut că primesc cartea asta cadou de ziua mea de la cineva. Pe de altă parte, am privit darul ăsta ca pe un semn că luasem o hotărâre bună. Nu. Nu mă apuc de cafteală. Decizia mea tot la cărți se referea. Auzisem pe cineva spunând că oricine vrea să studieze succesul ar face bine să citească (auto)biografii cât mai multe, din cât mai multe domenii. Că în general doar oamenii care au într-un fel sau altul succes își pot vinde memoriile. Și, de ici de colo, înveți câte ceva despre cum i-a ieșit fiecăruia. Chit că pe mine mă preocupa mai mult succesul în industria muzicală, am zis că nu-i bai dacă Iron Mike o să fie primul. Deși, la o adică, succesul i-a fost la fel de efemer precum rezistența adversarilor săi din ring.

Evident că nu-s atât de naiv încât să cred vreo clipă că Mike Tyson a scris-o. E mai degrabă un copil chinuit născut dintr-un lung și chinuitor exercițiu de dictare, care mai apoi a fost preluat, coafat și parfumat de mânuțele dibace ale unui editor. Tyson însuși aproape că recunoaște asta spre final. Cartea asta însă m-a cutremurat chiar și pe mine, care veneam pregătit să nu cred nimic. Pentru că, sub toată literatura, sub neverosimilele dovezi de erudiție pe care Iron Mike le inserează pe alocuri ca să “dea bine”, există și sinceritate.

“Adevărul de necombătut” e o carte despre voința supremă și despre absența ei. Despre un om puternic pe dinafară și slab pe dinăuntru. Iar slăbiciunea asta a lui interioară te face pe tine, cititorul, să înțelegi un singur lucru: importanța fără de egal a cunoașterii, a educației. Nu cred că există pe lume carte care să mă fi convins vreodată mai abitir că vorba aia cu “nu te opri niciodată din învățat” e cea mai adevărată.

Bine, e mișto și pentru că e plină de droguri, beții, sex, violență, bani, lux. Chestii d-astea metafizice.

Puteți cumpăra cartea asta aici.