Andrei Pleșu – “Față către față. Întâlniri și portrete” (recenzie)

Nu e cu siguranță prima carte de Andrei Pleșu pe care o citesc. Însă, vrând să caut pe blogul ăsta cam câte să fi fost în total, mi-am dat seama că nici măcar un buton de căutare n-am catadicsit să pun pe undeva. Halal spirit de personalitate online am și eu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” e o carte scrisă în stil jurnalistic. Bine, ca să fiu exact, ar trebui să zic că e scrisă în stilul jurnalistic al lui Andrei Pleșu – ceea ce înseamnă mult mai mult decât am zis eu prima oară, mai sus.

Nu știu cât bine i-a făcut bogata activitate gazetărească spiritului de scriitor al domnului Pleșu, însă fac parte dintre cei care cred cu tărie că editorialele Domniei Sale au ajutat mult jurnalismul de la noi din patrie. Fie și numai pentru că a așezat o ștachetă îndeajuns de sus încât să reprezinte un ideal.

Faptul că “Față către față. Întâlniri și portrete” e scrisă jurnalistic nu e un lucru rău. Cartea se citește ușurel, pare anume concepută pentru omul ocupat, care nu-și poate permite luxul orelor lungi de lectură. Portretele sunt mai degrabă niște crochiuri din câteva detalii trasate din condei sigur. Dar sunt, așa cum e cam tot ce provine din scriitura lui Andrei Pleșu, savuroase. Și n-am ales întâmplător epitetul ăsta. Chiar mi se pare cum nu poate mai potrivit pentru felul în care sunt alese cuvintele, în care enumerările gradează atent descrierea, în care umorul poate fi spumos sau ascuțit precum o lamă de bisturiu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” este o carte pe care o recomand pentru vacanțele celor care nu vor să-și decupleze creierul chiar de tot de la viața de zi cu zi. Așa cum am mai spus, e savuroasă și light, însă conține și o cantitate potrivită de amărăciune și revoltă. “După gust”, cum se zice(a?) prin cărțile de bucate.

Dacă vreți să cumpărați “Față către față. Întâlniri și portrete”, o găsiți aici.

Citatele mele preferate din “Față către față. Întâlniri și portrete” sunt:

“Democrația pare a nu fi altceva decât dreptul egal al tuturora de a se pronunța depsre orice; un ‘ascultă-mă pe mine’ practicat la scară națională. (…) În al doilea rând, se constată că deriva aceasta a competențelor are drept corolar o creștere a irascibilității: cine nu-mi recunoaște priceperea mă jignește; opinia celui care mă contrazice e ‘vexantă’ (competența adevărată accepta mult mai ușor contestația decât cea improvizată, care defilează bățos pe scena publică, sigură și mândră de sine.”

(Despre Ion Frunzetti) “L-am văzut, de-alungul anilor, expus unor nemeritate servituți, ‘utilizat’ pentru corvezi mărunte, sufocat de administrativ și circumstanțial, solicitat când nu trebuia și uitat când ar fi trebuit să fie solicitat, amânat de alții și amânându-se pe sine până în ceasul ultim.”

“De data aceasta avem de-a face cu un sindrom tipic al locului: celui mai bun trebuie să-i dai la cap; trebuie să-l îneci în invidie, în prostie, în bășcălie de maidan. Trebuie să te plângi mereu că lucrurile merg prost, dar să nu-ți riști obrazul în efortul de a le face să meargă bine.”