Lucian Boia – “Cum s-a românizat România”

IMG_1638

Lucian Boia își explică în “Cum s-a românizat România” o idee pe care am întâlnit-o și în alte cărți scrise de el, idee bazată pe niște statistici ale unor epoci diverse. Teza lui e simplă: România, așa cum a ajuns să arate ea după 1 Decembrie 1918, avea o structură demografică diferită față de cea pe care o are în prezent.

Populația de etnie română era majoritară într-o proporție covârșitoare la sat, însă minoritară în centrele urbane. Aici meșteșugarii, negustorii, medicii și profesorii erau, în cea mai mare parte a lor, de altă etnie decât aia de a dat numele țării noastre. Marile mișcări de oameni pe care le-au adus două războaie mondiale, instaurarea bruscă a comunismului, transofrmarea regimului comunist într-unul din ce în ce mai sforăitor-naționalist, precum și felul abrupt în care s-a sfârșit dictatura ceaușistă, toate astea au fost motive pentru omogenizarea (sau românizarea) României.

Pe Boia, după cum am mai spus, îl poți citi cu suspiciune și malițiozitate. Lipsa toleranței, mai ales când e vorba despre cea intelectuală, mi se pare însă o dovadă clară a îngustimii de gândire. Îmi iubesc necondiționat țara, iubesc românii și sunt conștient de valorile noastre. Iar asta nu mă împiedică deloc să îl citesc să-l citesc pe domnul Lucian Boia fără să mă enervez. Mie nu mi se pare anti-român. Sau poate n-am citit eu îndeajuns de mult din opera dumnealui. Sau poate eram eu prea calm, în vacanță fiind atunci când am citit “Cum s-a românizat România”. Mai încerc. Revin cu amănunte.

Eugen Lungu – “De ce spunem așa”

IMG_1497

“De ce spunem așa” a fost o premieră pentru mine din multe puncte de vedere. În primul rând este, până acum, singura carte de pe care am cumpărat-o din Republica Moldova, deși am fost acolo de cel puțin 6 ori. În al doilea rând asta este prima carte de etimologie pe care am citit-o vreodată. Sincer, nu știu de ce, pentru că originile cuvintelor m-au pasionat dintotdeauna. Chit că nu vă întrebați cum de am ajuns eu să cumpăr scriitura d-lui Eugen Lungu în dublu exemplar, eu vă voi spune oricum. Un om tare mișto mi-a recomandat-o. Omul e bucureștean getbeget, trăiește în continuare în capitală și nu știu prin ce concurs de împrejurări a aflat despre “De ce spunem așa”. Știind că urma să plec spre Chișinău, m-a rugat să-i cumpăr cărțulia care, din motive neînțelese, nu exista în România pe niciunde. Mi-a și arătat o poză cu coperta, ca nu cumva să cumpăr un “De ce spunem așa” altminterea.

Sub poză, ca și în cazul de față, câteva rânduri despre carte. Mi-am aruncat ochii pe ele și am devenit curios. Bine, recunosc. M-a atras și exotismul ideii de a avea și citi o carte scrisă în românește care nu se găsește în România. Astfel încât, la întoarcerea mea din Republica Moldova, dl. Lungu mai vânduse două exemplare din opera dumisale.

E o carte foarte ușor de citit, scrisă fluent, plină de umorul ingenuu și spumos al moldovenilor. E drept că el capătă puternice nuanțe amărui atunci când vine voba despre “nația vecină și prietenă”, adică mazăr Rașa. Eugen Lungu deplânge rusificarea, pierderea sentimentului românesc, dar o face fără să se tânguie. Remarcile sale sunt fin-tăioase ca un zâmbet de judecător. Însă “De ce spunem așa” nu este o carte despre Republica Moldova, ci despre cuvinte, vorbire și motivele pentru care noi rostim anumite fraze sau expresii.

Îmi pare rău că dl. Lungu nu și-a editat cartea într-o variantă în care expresiile rusești pe care le folosește în anumite exemple să fie traduse în românește. Dar îl înțeleg. Pentru o carte menită exclusiv pentru ochi de “moldovan”, traducerea ar fi fost superfluă.

Este o carte pe care o recomand oricui simte iubire pentru cuvinte.

Din păcate eu nu am găsit nicăieri în online-ul românesc “De ce spunem așa” asta de cumpărat.

John Steinbeck – “Fructele mâniei”

IMG_1331

Steinbeck era unul din marii absenți de pe lista mea de autori. Da, recunosc. Pâna la venerabila-mi vârsta nu am reușit să mă îndeletnicesc cu vreo carte de-a dumisale. Și da, știu. Să-mi fie rușine! Ce-aș mai putea să fac acum? Să vă servesc frumușel, pe platouaș, platitudini precum “mai bine mai târziu decât niciodată?” Am citit-o și gata.

Steinbeck e puțin prea socialist pentru gustul meu. Prea-s capitaliștii porci și prea-i poporul oropsit. Și cu asta am zis cam tot ce nu-mi place la cartea asta. În rest i-am devorat pur si simplu paginile, scrise cu o împletitura desăvârșită de energie, umor, suspans și cam orice ingredient ar putea transforma o adunătură de cuvinte în literatură de calitate superioară.

Îmi place familia omului simplu, în care ierarhia este clar stabilită de vârstă și istorie, unde fiecare își cunoaște drepturile și îndatoririle, unde trădările și excepțiile sunt iertate și înțelese cu repeziciunea pe care doar dragostea o poate da. E un roman în esență picaresc, zdrențăroasa familie Joad servind drept pretext pentru o disecție calmă și filosofică a societății americane din epoca marelui și găunosului vis al paradisului californian.

Felul în care este descrisă călătoria mi-a semănat pe ici pe colo a Kerouac, că doar nu degeaba au fost cei doi prieteni și colegi de generație literară. Calmul contemplativ al familiei Joad, felul frumos în care se iau hotărârile, cu înțelepciunea simplă a omului obișnuit să nu prea aibă de ales, astea-s felurile în care John Steinbeck reușește să ajungă în sufletul cititorului. Hai să nu zic vorbe mari! Așa a ajuns cartea asta în sufletul meu.

Deși abia ne-am întâlnit de câteva săptămâni, sunt încântat de cunoștință, domnule Steinbeck. Abia aștept să vă citesc din nou. Vă anunț că simt cum vi se pregătește un loc pe raftul unde-mi țin idolii literari. Sper să nu vă deranjeze compania de-alde Miller, Bukowski, Murakami, Rushdie și Llosa.

cu citatele revin mai târziu, promit!

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

F.M. Dostoievski – “Oameni sărmani”

IMG_1271

Asta face parte din cărțile recitite. M-am gândit de multe ori să mă apuc din nou de Dostoievski pentru că, acum mulți ani,  încă de pe când îl citeam în plină adolescență furioasă, simțeam că nu am înțeles înțeles nici pe departe tot ce scria omul ăsta. Mă bucur mult că am început cu varianta light: un roman de corespondență scurt.

Nu cred că am mai găsit umilința descrisă în atât de multe nuanțe și cu asemenea detalii ca la Dostoievski. Rușii în general au un fel al lor năvalnic de-a fi, încât până și în umilință par a se avânta cu aplomb. Iar Dostoievski are o manieră aparte de diseca meticulos mințile și sufletele unor oameni pe care viața i-a strâns tare în brațe și a dat cu ei de pământ zdravăn, aproape definitiv.

În afară de “Legăturile primejdioase” ale lui Choderlos De Laclos nu-mi amintesc să mai fi citit un alt roman de corespondență. E un gen aparte, în care ceea ce citești printre rânduri este de fapt esențialul. Și, alături de miile de cărți pe care le mai am de citit în viața asta, cu siguranță că mai vreau să mai încerc vreo câteva colecții din astea de scrisori.

Eu cartea asta am primit-o cadou, luată dintr-un anticariat. E o ediție din 1955, tipărita la “Combinatul Poligrafic Casa Scînteii I. V. Stalin, București, Republica Populară Română”. Paginile ei îngălbenite, faptul că a fost citită de multe ori înainte să ajungă la mine, limbajul pompos și atent al scrisorilor, toate astea mi-au făcut zilele în care am citit-o tare dragi. La fel de dragi ca o cutie cu poze de pe vremuri.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“Ah, prietene! Nenorocirea e o boală molipsitoare. Nenorociții și săracii trebuie să se ferească unii de alții ca să nu ajungă și mai rău.”

Puteți cumpăra cartea de aici.

Mike Tyson – “Adevărul de necombătut” (autobiografia)

IMG_1194

Sunt aproape sigur că nu m-am uitat în viața mea la un meci de box întreg. Violența fizică mă blochează în asemenea hal, încât sunt convins că din punctul ăsta de vedere îmi lipsește ceva la nivel genetic. Uite de ce am rămas paf atunci când am văzut că primesc cartea asta cadou de ziua mea de la cineva. Pe de altă parte, am privit darul ăsta ca pe un semn că luasem o hotărâre bună. Nu. Nu mă apuc de cafteală. Decizia mea tot la cărți se referea. Auzisem pe cineva spunând că oricine vrea să studieze succesul ar face bine să citească (auto)biografii cât mai multe, din cât mai multe domenii. Că în general doar oamenii care au într-un fel sau altul succes își pot vinde memoriile. Și, de ici de colo, înveți câte ceva despre cum i-a ieșit fiecăruia. Chit că pe mine mă preocupa mai mult succesul în industria muzicală, am zis că nu-i bai dacă Iron Mike o să fie primul. Deși, la o adică, succesul i-a fost la fel de efemer precum rezistența adversarilor săi din ring.

Evident că nu-s atât de naiv încât să cred vreo clipă că Mike Tyson a scris-o. E mai degrabă un copil chinuit născut dintr-un lung și chinuitor exercițiu de dictare, care mai apoi a fost preluat, coafat și parfumat de mânuțele dibace ale unui editor. Tyson însuși aproape că recunoaște asta spre final. Cartea asta însă m-a cutremurat chiar și pe mine, care veneam pregătit să nu cred nimic. Pentru că, sub toată literatura, sub neverosimilele dovezi de erudiție pe care Iron Mike le inserează pe alocuri ca să “dea bine”, există și sinceritate.

“Adevărul de necombătut” e o carte despre voința supremă și despre absența ei. Despre un om puternic pe dinafară și slab pe dinăuntru. Iar slăbiciunea asta a lui interioară te face pe tine, cititorul, să înțelegi un singur lucru: importanța fără de egal a cunoașterii, a educației. Nu cred că există pe lume carte care să mă fi convins vreodată mai abitir că vorba aia cu “nu te opri niciodată din învățat” e cea mai adevărată.

Bine, e mișto și pentru că e plină de droguri, beții, sex, violență, bani, lux. Chestii d-astea metafizice.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

James C. Humes – “Vorbele de duh ale lui Winston Churchill”

churchill

Omul de-a scris cartea asta e un soi de somitate în domeniu, cel mai bine instruit churchillian, fie-mi îngăduită zămislirea acestui cuvânt. Cunoștințele mele despre Sir Winston au pornit de la documentarele în care ba era geniu, ba un nevrotic bețiv și cam drogat. Momentul în care am început să vreau să-l studiez mai atent a fost vizita de la buncărul din Londra în care a muncit Churchill în război, muzeul ce-i este dedicat și unde, cu un fair-play tipic britanic, patriotismul lui, dar și însetarea de mărire politică sunt povestite cu la fel de multe amănunte.

La noi în patrie sunt unii care îl acuză pe englez că ne-ar fi vândut rușilor alături de american și franțuz imediat după război. De parcă ne-ar fi datorat nouă ceva. Mi se pare că, la masa la care s-a tras linia cortinei de fier (termen ce-i aparține tot lui Churchill), noi nu prea aveam ce guița. Pentru că ne-am purtat ca niște oportuniști care s-au dat cu ăia mai tari fix la spartul târgului, nu cred că ni se cuvenea cine știe ce. Dacă Polonia, țară cu o coloana vertebrală perfect dreaptă, n-a reușit să iasă de după perdea, ce pretenții puteam avea noi, care ba trăgeam în unii, ba în ceilalți. Puternicii planetei, ca și istoria, nu ne datorează nimic. Doar de noi depinde să ne facem țărișoara să conteze în lume.

Pe limba ei, cartea asta se cheamă “The Wit and Wisdom of Winston Churchill”. Unde sinonimia aparent pleonastică dintre “wit” și “wisdom” nu face decât să atragă atenția asupra inteligenței frumoase a marelui englez, care era în stare să ticluiască planuri grandioase, dar și să strălucească sprințar în replici deștepte. Cartea conține vorbe de duh care îi aparțin cu siguranță domnului Churchill, dar și întâmplări și anecdote ce țin mai mult de folclorul care l-a înconjurat mereu pe acest personaj al istoriei. Care este valoarea de adevăr a fiecăreia din ele este, în cele din urmă, un amănunt nu foarte important.

Ceea ce într-adevăr contează este faptul că asta e o carte care se citește ușor și care de multe ori te face să zâmbești. Dacă vă așteptați să învățați istorie din paginile ei, veți fi dezamăgiți. O recomand ca pe un desert care să urmeze unui fel principal compus dintr-o halcă foarte consistentă de biografie a lui. Pentru că, dacă veți cunoaște contextul în care replicile au fost rostite, cu siguranță că ele vor fi și mai savuroase.

O puteți cumpăra de aici.

Erich Maria Remarque – “Nimic nou pe frontul de Vest”

IMG_0859

E de la categoria “recitite” cartea asta. Și, deși intr-un fel mă așteptam să fie așa, încă mă uimesc două lucruri pe care le simt atunci când mă întâlnesc cu o carte după 20 de ani, vorba lui Dumas. Primul este cât de clare sunt bucățelele pe care mi le aduc aminte. Aproape că îmi aduc aminte și în ce poziție stăteam când am citit prima dată o anumită frază. Al doilea este enorma diferență de savoare pe care niște ani de viață o aștern peste felul în care aceiași ochi citesc aceleași rânduri. Chiar dacă lumea spune că viața-i prea scurtă ca să citești o carte de două ori, să știți că nu-i adevărat. Reîntâlnirea cu o carte bună după foarte mulți ani e un excelent exercițiu de auto(re)cunoaștere.

“Nimic nou pe frontul de Vest” e un roman de război. Un roman de Primul Război Mondial. Poate că snobii beletristicii mă vor desconsidera pentru următoarea mea afirmație, însă pentru mine roman de război este sinonim cu Sven Hassel. Ăsta este adevărul în ceea ce mă privește. Pentru mine Hassel este etalonul după care clasez literatura despre soldați care se măcelăresc cu sârg. După acest standard, Remarque a scris o carte bună. Atât de bună, încât “Arcul de triumf”, “Gam” sau “Obeliscul negru” par scrise de altcineva. Sunt aproape sigur că el ar fi putut scrie cam oricare din cărțile lui Sven. La fel de sigur cum sunt că niciodată n-ar fi reușit camaradul lui Porta și al lui Micuțu’ să divagheze atât de sprinten pe teme psiho-filosofice.

E o carte tare frumoasă. Dură ca orice carte despre război, dar și delicată precum sufletele copiilor care îmbrăcau uniforma militară prea devreme, doar ca să încaseze gloanțe în numele unei cauze care nu îi interesa. Dacă asta e prima carte de Erich Maria Remarque pe care o citiți, să nu vă așteptați să fie și celelalte la fel.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Pornim ca soldați – și poate că eram veseli sau poate cârteam – ajungem în zona unde începe linia frontului și ne-am transformat în animale umane.”

“Fiecare soldat este în viață doar datorită unui șir de o mie de înâmplări norocoase. Și fiecare soldat crede în noroc și i se încredințează întru totul.”

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

“The Ultimate Illustrated Encyclopedia of Classic Cars”

IMG_0749

Atunci când am primit cartea asta cadou am promis că o voi citi din scoarță în scoarță. Recunosc că nu a fost deloc ușor. Dar am privit trebușoara asta ca pe un exercițiu de răbdare, mai ales că sunt într-o etapă a vieții mele în care sunt convins că trebuie să lucrez destul de mult la capitolul ăsta. Cartea nu-i făcută cu siguranță să fie citită ca un roman polițist. În timp ce mă luptam cu paginile cele multe mi-am adus aminte de tata. Mi-a povestit el la un moment dat despre un coleg de-al lui, care citea Larousse-ul ca pe un roman. Nu știu dacă domnul Pondiche a apucat să-și termine ceaslovul, însă eu promisiunea mi-am ținut-o. Am citit-o pe toată, chit că a durat cam o lună și jumătate.

Partea bună e că are poze. Vorbesc serios. Altfel lectura e puțin aridă, cuvintele având de cele mai multe ori misiunea de a explica pozele. Au fost însă și multe lucruri interesante pe care le-am aflat. Mi-au plăcut mai ales istoriile marilor eșecuri ale industriei, povești din care poți învăța destul de multe despre marketing, publicitate și relații economice.

Singurul lucru care m-a deranjat pe alocuri a fost evidența faptului că e o carte scrisă de autori englezi. Au băgat în enciclopedia asta toate mașinile, mașinuțele și tentativele de motorizare a trei sau patru roți pe care le-au avut supușii Majestății Sale de la începuturi și până acum, în timp ce marii constructori francezi, germani și italieni (dar mai ales nemții) sunt tratați de multe ori cu superioritatea politicoasă și absentă atât de tipică britanicilor.

E o carte bună pentru pasionații de mașini. Dacă nu ești sigur că ai pasiunea asta, încearcă să o citești. Dacă după zece pagini încă ți se mai pare interesantă, e clar. Ești!

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Jean Louis Gaillemin – “Dali, the Impresario of Surrealism”

IMG_1358

Din păcate cultura mea în domeniul picturii frizează inexistentul. Faptul că nu am nici măcar cunoștințe generale despre partea asta de artă este unul din marile regrete ale vieții mele și, într-o încercare târzie și cu siguranță deșartă de a mai cultiva câte ceva în pustiul ăsta, m-am apucat să citesc biografia lui Dali, una primită la un moment dat cadou. Nu e una din marile sale biografii, cu siguranță. De asta te prinzi după felul în care este scrisă și editată. Însă e în orice caz mai bine decăt nimic.

Dali, atât cât reușesc eu să-l pricep, nu pare greu de cuprins. Iar cartea asta mi-a confirmat faptul că în felul în care el a pictat există o oarecare liniaritate a temelor abordate și a modului de reprezentare a acestora. Însă fascinant mi s-a părut omul Dali și, mai ales, prima parte a vieții sale. Cea în care se căuta pe sine ca artist. Am văzut fotografii ale unor tablouri despre care n-ai zice niciodată că au fost pictate de el. La fel de interesant mi s-a părut felul în care stilul său propriu nu a apărut dintr-odată, ci a început să se ghicească în anumite detalii la început, pentru ca apoi să capete din ce în ce mai multă forță și substanță.

Impresia pe care mi-a lăsat-o cartea asta este fix aceea pe care îmi imaginez că ți-o lasă citirea unui ghid al unui oraș pe care urmează să-l vizitezi: o spoială de informații și o dorință ușor frustrantă de a ști mai mult.

Jonathan Safran Foer – “Extrem de tare și incredibil de aproape”

extrem-de-tare

9/11 este un subiect care se vinde singur. Orice tragedie cu care am fost contemporani naște în noi un sentiment bizar, care ne face să devenim mai toleranți față de oricine își scrie povestea în jurul acelui eveniment nefericit. De parcă autorul, prin scriitura sa, și cititorii, prin simpla lectură, ar putea cumva șterge din lacrimile ce au curs și curg. Astfel apar niște bestsellers care nu și-ar merita nici pe departe poziția privilegiată dacă subiectul ales ar fi altul. Cu ideile astea în cap m-am apucat să citesc “Extrem de tare”. Și după primele patru pagini cartea asta mi-a luat creierul și l-a frânt pe genunchi.

Am lăsat la o parte orice prejudecată. Ochii mei mari au hăpăit hulpavi rând după rând. M-am emoționat cu sufletul curat al copilului, i-am înțeles vânătăile pe care și le făcea singur. Am pătruns nebunia înțeleaptă bâtrănului sculptor. Din când în când mă opream din citit pentru câteva clipe, fără să las cartea din mână, doar ca să las amestecătura de trăiri să se ostoiască un pic.

Convenția pe care Safran Foer o stabilește și o urmează în pași ușori este incredibilă. Cel puțin pentru mine. Eu în viața mea nu am mai întâlnit un autor care să aibă meșteșugul de a-și muta punctul de vedere mai adânc în sufletul personajelor. Omul ăsta este tot ce scrie. Deși am terminat cartea asta de mult, mă suprind emoționându-mă și acum, când scriu despre ea.

Probabil cel mai mare merit al ei este că îți arată cum, cu cuvinte simple și frumos îmbinate, calea de la sufletul scriitorului la cel al cititorului este ușoară și dreaptă.

Asta este, cu siguranță, cea mai tristă carte pe care am citit-o în viața mea.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.