Mike Tyson – “Adevărul de necombătut” (autobiografia)

IMG_1194

Sunt aproape sigur că nu m-am uitat în viața mea la un meci de box întreg. Violența fizică mă blochează în asemenea hal, încât sunt convins că din punctul ăsta de vedere îmi lipsește ceva la nivel genetic. Uite de ce am rămas paf atunci când am văzut că primesc cartea asta cadou de ziua mea de la cineva. Pe de altă parte, am privit darul ăsta ca pe un semn că luasem o hotărâre bună. Nu. Nu mă apuc de cafteală. Decizia mea tot la cărți se referea. Auzisem pe cineva spunând că oricine vrea să studieze succesul ar face bine să citească (auto)biografii cât mai multe, din cât mai multe domenii. Că în general doar oamenii care au într-un fel sau altul succes își pot vinde memoriile. Și, de ici de colo, înveți câte ceva despre cum i-a ieșit fiecăruia. Chit că pe mine mă preocupa mai mult succesul în industria muzicală, am zis că nu-i bai dacă Iron Mike o să fie primul. Deși, la o adică, succesul i-a fost la fel de efemer precum rezistența adversarilor săi din ring.

Evident că nu-s atât de naiv încât să cred vreo clipă că Mike Tyson a scris-o. E mai degrabă un copil chinuit născut dintr-un lung și chinuitor exercițiu de dictare, care mai apoi a fost preluat, coafat și parfumat de mânuțele dibace ale unui editor. Tyson însuși aproape că recunoaște asta spre final. Cartea asta însă m-a cutremurat chiar și pe mine, care veneam pregătit să nu cred nimic. Pentru că, sub toată literatura, sub neverosimilele dovezi de erudiție pe care Iron Mike le inserează pe alocuri ca să “dea bine”, există și sinceritate.

“Adevărul de necombătut” e o carte despre voința supremă și despre absența ei. Despre un om puternic pe dinafară și slab pe dinăuntru. Iar slăbiciunea asta a lui interioară te face pe tine, cititorul, să înțelegi un singur lucru: importanța fără de egal a cunoașterii, a educației. Nu cred că există pe lume carte care să mă fi convins vreodată mai abitir că vorba aia cu “nu te opri niciodată din învățat” e cea mai adevărată.

Bine, e mișto și pentru că e plină de droguri, beții, sex, violență, bani, lux. Chestii d-astea metafizice.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

James C. Humes – “Vorbele de duh ale lui Winston Churchill”

churchill

Omul de-a scris cartea asta e un soi de somitate în domeniu, cel mai bine instruit churchillian, fie-mi îngăduită zămislirea acestui cuvânt. Cunoștințele mele despre Sir Winston au pornit de la documentarele în care ba era geniu, ba un nevrotic bețiv și cam drogat. Momentul în care am început să vreau să-l studiez mai atent a fost vizita de la buncărul din Londra în care a muncit Churchill în război, muzeul ce-i este dedicat și unde, cu un fair-play tipic britanic, patriotismul lui, dar și însetarea de mărire politică sunt povestite cu la fel de multe amănunte.

La noi în patrie sunt unii care îl acuză pe englez că ne-ar fi vândut rușilor alături de american și franțuz imediat după război. De parcă ne-ar fi datorat nouă ceva. Mi se pare că, la masa la care s-a tras linia cortinei de fier (termen ce-i aparține tot lui Churchill), noi nu prea aveam ce guița. Pentru că ne-am purtat ca niște oportuniști care s-au dat cu ăia mai tari fix la spartul târgului, nu cred că ni se cuvenea cine știe ce. Dacă Polonia, țară cu o coloana vertebrală perfect dreaptă, n-a reușit să iasă de după perdea, ce pretenții puteam avea noi, care ba trăgeam în unii, ba în ceilalți. Puternicii planetei, ca și istoria, nu ne datorează nimic. Doar de noi depinde să ne facem țărișoara să conteze în lume.

Pe limba ei, cartea asta se cheamă “The Wit and Wisdom of Winston Churchill”. Unde sinonimia aparent pleonastică dintre “wit” și “wisdom” nu face decât să atragă atenția asupra inteligenței frumoase a marelui englez, care era în stare să ticluiască planuri grandioase, dar și să strălucească sprințar în replici deștepte. Cartea conține vorbe de duh care îi aparțin cu siguranță domnului Churchill, dar și întâmplări și anecdote ce țin mai mult de folclorul care l-a înconjurat mereu pe acest personaj al istoriei. Care este valoarea de adevăr a fiecăreia din ele este, în cele din urmă, un amănunt nu foarte important.

Ceea ce într-adevăr contează este faptul că asta e o carte care se citește ușor și care de multe ori te face să zâmbești. Dacă vă așteptați să învățați istorie din paginile ei, veți fi dezamăgiți. O recomand ca pe un desert care să urmeze unui fel principal compus dintr-o halcă foarte consistentă de biografie a lui. Pentru că, dacă veți cunoaște contextul în care replicile au fost rostite, cu siguranță că ele vor fi și mai savuroase.

O puteți cumpăra de aici.

Erich Maria Remarque – “Nimic nou pe frontul de Vest”

IMG_0859

E de la categoria “recitite” cartea asta. Și, deși intr-un fel mă așteptam să fie așa, încă mă uimesc două lucruri pe care le simt atunci când mă întâlnesc cu o carte după 20 de ani, vorba lui Dumas. Primul este cât de clare sunt bucățelele pe care mi le aduc aminte. Aproape că îmi aduc aminte și în ce poziție stăteam când am citit prima dată o anumită frază. Al doilea este enorma diferență de savoare pe care niște ani de viață o aștern peste felul în care aceiași ochi citesc aceleași rânduri. Chiar dacă lumea spune că viața-i prea scurtă ca să citești o carte de două ori, să știți că nu-i adevărat. Reîntâlnirea cu o carte bună după foarte mulți ani e un excelent exercițiu de auto(re)cunoaștere.

“Nimic nou pe frontul de Vest” e un roman de război. Un roman de Primul Război Mondial. Poate că snobii beletristicii mă vor desconsidera pentru următoarea mea afirmație, însă pentru mine roman de război este sinonim cu Sven Hassel. Ăsta este adevărul în ceea ce mă privește. Pentru mine Hassel este etalonul după care clasez literatura despre soldați care se măcelăresc cu sârg. După acest standard, Remarque a scris o carte bună. Atât de bună, încât “Arcul de triumf”, “Gam” sau “Obeliscul negru” par scrise de altcineva. Sunt aproape sigur că el ar fi putut scrie cam oricare din cărțile lui Sven. La fel de sigur cum sunt că niciodată n-ar fi reușit camaradul lui Porta și al lui Micuțu’ să divagheze atât de sprinten pe teme psiho-filosofice.

E o carte tare frumoasă. Dură ca orice carte despre război, dar și delicată precum sufletele copiilor care îmbrăcau uniforma militară prea devreme, doar ca să încaseze gloanțe în numele unei cauze care nu îi interesa. Dacă asta e prima carte de Erich Maria Remarque pe care o citiți, să nu vă așteptați să fie și celelalte la fel.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Pornim ca soldați – și poate că eram veseli sau poate cârteam – ajungem în zona unde începe linia frontului și ne-am transformat în animale umane.”

“Fiecare soldat este în viață doar datorită unui șir de o mie de înâmplări norocoase. Și fiecare soldat crede în noroc și i se încredințează întru totul.”

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

“The Ultimate Illustrated Encyclopedia of Classic Cars”

IMG_0749

Atunci când am primit cartea asta cadou am promis că o voi citi din scoarță în scoarță. Recunosc că nu a fost deloc ușor. Dar am privit trebușoara asta ca pe un exercițiu de răbdare, mai ales că sunt într-o etapă a vieții mele în care sunt convins că trebuie să lucrez destul de mult la capitolul ăsta. Cartea nu-i făcută cu siguranță să fie citită ca un roman polițist. În timp ce mă luptam cu paginile cele multe mi-am adus aminte de tata. Mi-a povestit el la un moment dat despre un coleg de-al lui, care citea Larousse-ul ca pe un roman. Nu știu dacă domnul Pondiche a apucat să-și termine ceaslovul, însă eu promisiunea mi-am ținut-o. Am citit-o pe toată, chit că a durat cam o lună și jumătate.

Partea bună e că are poze. Vorbesc serios. Altfel lectura e puțin aridă, cuvintele având de cele mai multe ori misiunea de a explica pozele. Au fost însă și multe lucruri interesante pe care le-am aflat. Mi-au plăcut mai ales istoriile marilor eșecuri ale industriei, povești din care poți învăța destul de multe despre marketing, publicitate și relații economice.

Singurul lucru care m-a deranjat pe alocuri a fost evidența faptului că e o carte scrisă de autori englezi. Au băgat în enciclopedia asta toate mașinile, mașinuțele și tentativele de motorizare a trei sau patru roți pe care le-au avut supușii Majestății Sale de la începuturi și până acum, în timp ce marii constructori francezi, germani și italieni (dar mai ales nemții) sunt tratați de multe ori cu superioritatea politicoasă și absentă atât de tipică britanicilor.

E o carte bună pentru pasionații de mașini. Dacă nu ești sigur că ai pasiunea asta, încearcă să o citești. Dacă după zece pagini încă ți se mai pare interesantă, e clar. Ești!

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Jean Louis Gaillemin – “Dali, the Impresario of Surrealism”

IMG_1358

Din păcate cultura mea în domeniul picturii frizează inexistentul. Faptul că nu am nici măcar cunoștințe generale despre partea asta de artă este unul din marile regrete ale vieții mele și, într-o încercare târzie și cu siguranță deșartă de a mai cultiva câte ceva în pustiul ăsta, m-am apucat să citesc biografia lui Dali, una primită la un moment dat cadou. Nu e una din marile sale biografii, cu siguranță. De asta te prinzi după felul în care este scrisă și editată. Însă e în orice caz mai bine decăt nimic.

Dali, atât cât reușesc eu să-l pricep, nu pare greu de cuprins. Iar cartea asta mi-a confirmat faptul că în felul în care el a pictat există o oarecare liniaritate a temelor abordate și a modului de reprezentare a acestora. Însă fascinant mi s-a părut omul Dali și, mai ales, prima parte a vieții sale. Cea în care se căuta pe sine ca artist. Am văzut fotografii ale unor tablouri despre care n-ai zice niciodată că au fost pictate de el. La fel de interesant mi s-a părut felul în care stilul său propriu nu a apărut dintr-odată, ci a început să se ghicească în anumite detalii la început, pentru ca apoi să capete din ce în ce mai multă forță și substanță.

Impresia pe care mi-a lăsat-o cartea asta este fix aceea pe care îmi imaginez că ți-o lasă citirea unui ghid al unui oraș pe care urmează să-l vizitezi: o spoială de informații și o dorință ușor frustrantă de a ști mai mult.

Jonathan Safran Foer – “Extrem de tare și incredibil de aproape”

extrem-de-tare

9/11 este un subiect care se vinde singur. Orice tragedie cu care am fost contemporani naște în noi un sentiment bizar, care ne face să devenim mai toleranți față de oricine își scrie povestea în jurul acelui eveniment nefericit. De parcă autorul, prin scriitura sa, și cititorii, prin simpla lectură, ar putea cumva șterge din lacrimile ce au curs și curg. Astfel apar niște bestsellers care nu și-ar merita nici pe departe poziția privilegiată dacă subiectul ales ar fi altul. Cu ideile astea în cap m-am apucat să citesc “Extrem de tare”. Și după primele patru pagini cartea asta mi-a luat creierul și l-a frânt pe genunchi.

Am lăsat la o parte orice prejudecată. Ochii mei mari au hăpăit hulpavi rând după rând. M-am emoționat cu sufletul curat al copilului, i-am înțeles vânătăile pe care și le făcea singur. Am pătruns nebunia înțeleaptă bâtrănului sculptor. Din când în când mă opream din citit pentru câteva clipe, fără să las cartea din mână, doar ca să las amestecătura de trăiri să se ostoiască un pic.

Convenția pe care Safran Foer o stabilește și o urmează în pași ușori este incredibilă. Cel puțin pentru mine. Eu în viața mea nu am mai întâlnit un autor care să aibă meșteșugul de a-și muta punctul de vedere mai adânc în sufletul personajelor. Omul ăsta este tot ce scrie. Deși am terminat cartea asta de mult, mă suprind emoționându-mă și acum, când scriu despre ea.

Probabil cel mai mare merit al ei este că îți arată cum, cu cuvinte simple și frumos îmbinate, calea de la sufletul scriitorului la cel al cititorului este ușoară și dreaptă.

Asta este, cu siguranță, cea mai tristă carte pe care am citit-o în viața mea.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Andrei Pleșu – “Comédii la porțile Orientului”

IMG_9926

Mie îmi place foarte mult Andrei Pleșu. În primul rând pentru că, spre deosebire de alți oameni deștepți și foarte citiți de la noi din patrie, el nu face paradă de erudiția lui în spatele unor termeni filosofici doar de el și a sa gașcă știuți. Îmi mai place Pleșu pentru că stă să caute (și găsește) cuvintele care mustesc de sens și le orânduiește în ritmuri dănțuitoare după pofta inimii sale. În așa fel le așază dumnealui, încât mie mi se pare nu doar că înțeleg ce vrea să-mi spună, ci și ce a simțit dl. Pleșu în momentul în care și-a așternut scriitura pe hârtie.

“Comédii la porțile Orientului” nu este prima carte de Pleșu pe care o citesc. Mărturisesc că îmi place mult mai mult ce scrie atunci când spațiul nu-l limitează la dimensiunile unui articol. Deși e de fapt o colecție de articole, dintre toate cele citite până acum, cartea asta mi-a mers drept la inimă. E plină de haz, în nuanțe diverse: de la cel amar al înțeleptului care vede răul, îl înțelege, dar nu se poate face auzit de semenii săi și până la umorul colorat, înspumat de furia arzătoare și zgomotoasă a nedreptățitului.

Multe din articolele astea îmi amintesc de discuții auzite în casă, între părinții mei, pe vremea când eu, vorba aia, încă mă încălțam cu căciula. Pentru cei mai tineri decât mine, cartea asta poate însemna deschiderea apetitului pentru istoria recentă a României. Sau poate doar astfel visez eu frumos. Orice ar fi și orice simțiri ar trezi vreodată în alții, pentru mine asta e una din cele mai savuroase cărți pe care le-am citit în viața mea.

Sunt multe momente în care m-am oprit din citit pentru a râde în voie. N-am să stric plăcerea lecturii scoțând citatele alea zemoase din contextul care le dă și mai multă savoare. Există, totuși, unul care prea ni se potrivește zilele astea:

“Nu cred că poți îmbunătăți calitatea grâului, dacă nu te simți niciodată îngrijorat de prezența neghinei.”

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Patrick Modiano – “Orizontul”

IMG_0878

De fiecare dată când deschid o carte scrisă în vremea asta în care trăim noi acum mă aștept să găsesc o nuanță de amărăciune. E gustul general al zilelor noastre, de la amar de fiere până la dulce-amărui suav de cofetar iscusit, toți scriitorii epocii noastre sunt cuprinși de un colț de tristețe frustrată la un moment dat. Când e vorba despre câștigători de premiu Nobel pentru literatură, rezerva-mi e cu atât mai mare. Nu-i nevoie decât de un buletin de știri unde să urmărești cu atenți rubrica de știri externe pentru a înțelege că, într-un fel sau altul, laureatul are o legătură nu atât cu talentul literar, cât mai degrabă cu subiectul fierbinte al anului. La început mă cam enerva treaba asta, că doar premiu-i pentru scriitură, nu pentru meritul de a proveni dintr-o zonă sau de a aborda un anumit subiect care “ie pă trend”. Apoi mi-am dat seama că poate n-am dreptate. Că poate, în amăreala asta generală, au și ei, săracii membri ai juriului, nevoie de vreun criteriu de departajare. Iar ăsta cu știrile e la fel de bun ca oricare altul, nu?

modiano nobel

Modiano face parte din tagma cofetarilor iscusiți. Amăruiul lui e fin, pierdut într-un anost studiat atent și cât se poate de fermecător. Doi oameni normali, aparent plicticos de normali, își etalează viețile privite prin luneta amintirilor unuia din ei, ajuns acum bătrân. Iar amintirile dezordonate-s trecute prin filtrul înțelepciunii hâtre a moșulețului simpatic, care a făcut pace de ceva timp cu toată lumea și mai ales cu sine. E adevărat, o pace la fel de șubredă precum îi e sănătatea, dar totuși pace. Frumos e că singurii plicticos de normali sunt eroii principali ai cărții. Restul sunt parcă personaje ale unui carnaval ținut într-un spital de nebuni unde toți sunt pe LSD.

Cartea e bine scrisă, bine structurată. Te prinde repejor și nu te mai lasă până la sfârșit. E prima de Modiano pe care am citit-o vreodată, dar m-a hotărât: la mine în bibliotecă e pe același raft cu Rushdie, Llosa și Murakami.

Citatul meu preferat din cartea asta sunt:

Dar orașul ăsta e de o vârstă cu mine. Și eu am încercat, în ultimele câteva zeci de ani, să construiesc bulevarde perpedinculare, fațade rectilinii, borne de orientare în mijlocul mlaștinilor și harababurii originare, părinți răi, păcatele tinereții. Totuși, din când în când, dau peste un maidan care mă face să simt brusc lipsa cuiva, sau peste câte un șir de blocuri vechi ale căror fațade poartă urmele războiului, ca o remușcare.”

Puteți cumpăra cartea aici.

sursa imagini: www.nobelprize.org (Modiano după primirea Premiului Nobel)

Haruki Murakami – “Salcia oarbă, fata adormită”

IMG_9836

Mă uitam luuung la cartea asta, pe care am citit-o la începutul lui iunie și deja simțeam că mă cuprinde panica. Păi bine, domnule, așa fan Murakami mi-s?! De nu mai știu care-i treaba cu fata și cu salcia? Da’ deloc?! “Și uite”, îmi ziceam, “cartea-i grosuță. Oare în ce traistă-mi era vârâtă tărtăcuța preț de atâtea sute de pagini?” După ce mi-am înghiontit în van memoria încă vreo câteva zeci de secunde, am întins mâna înfrânt și am căutat izbăvirea în răsfoire. Dac-am găsit-o? O, da!

Din păcate oftatul meu de ușurare a avut o viață atât de scurtă, că probabil că din afară a părut mai degrabă c-am icnit. Mi-e de fiecare dată greu să scriu despre Murakami, deși este în top 3 autori pentru mine. În general mi-e greu să scriu despre cărți de nuvele sau povestiri, pentru că urăsc să mă refer la fiecare în parte în câteva fraze goale, dar pe de altă parte există prea puține lucruri pe care să le poți spune despre toate, la modul general. Să scriu despre povestirile lui Murakami, iaca provocare, monșer!

Nu știu a vă spune mare lucru despre cartea asta. E Murakami și, pentru că nu-și poate depăna povestea agale, e Murakami concentrat. Poate că e o cale bună să înveți să-l iubești pe beatnikul ăsta japonez (Bobby Hackett se ascultă într-una din povestiri), care e prea asiatic pentru America, prea american pentru Japonia și cu siguranță născut într-o epocă greșită. Iar astea trei nepotriviri plus capacitatea lui incredibilă de a amesteca realul și fantasticul într-o delicioasă supă primordială îl fac pe Haruki să fie unul din cei mai frumoși oameni de citit în era noastră searbădă și prea sătulă.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“În viață, cel mai înspăimântător lucru nu este frica, a spus după câteva momente bărbatul. Într-adevăr, aceasta există. Se manifestă câteodată, sub diferite forme, împovărându-ne existența. Dar cel mai înspăimântător lucru este să ne întoarcem cu spatele și să închidem ochii în fața ei. Pentru că în acel moment renunțăm la cel mai important lucru din noi și îl cedăm altcuiva.”

“Ca să cucerești o fată trebuie să faci trei lucruri: primul – să taci și să asculți mereu ce are de zis; al doilea – să-i spui mereu că îți place cum se îmbracă și al treilea – să-i faci pe cât posibil cinste cu ceva bun de mâncare. E simplu, nu? Dacă faci tot ce ți-am spus și tot nu merge, atunci ar fi mai bine să renunți.”

Cartea asta, ca orice altceva scris de el, e musai să fie citită. O puteți cumpăra de aici.

Charles Bukowski – “Women”

IMG_9634

Faptul că am citit prima mea carte de Bukowski la un timp destul de scurt după ce abia terminasem una de Fitzgerald cred că a fost o binecuvântare. Așa eram deja în atmosfera aia despre care a tot scris generația asta de autori și, mai ales, am putut remarca imediat diferențele dintre oamenii ăștia doi. Care-s ele? Păi cam ca între un băiețel de 7 ani, tuns castron, cu ochelari, care merge la o școală catolică strictă și îi cam place (ăsta ar fi bătrânul F. Scott) și un derbedeu de vreo șaișpe ani, smardoi, arogant și frumușel de mor toate femeile din cartier după el.

Bukowski mărăie, urlă, râgâie, mângâie, iubește, contemplă și bea. Bea mult. Prea mult. El e armăsarul bătrân care n-a acceptat în viața lui căpăstrul, scăpat ca prin minune de la moartea prin împușcare doar pentru că nechează frumos. E James Dean bătrân și ratat. E un bețiv deștept și ironic cu toată lumea. E la fel de generos cu sarcasmul precum e de generos cu amorul său. Îl îndreaptă în dreapta și-n stânga, dar mai ales asupra propriei persoane.

Cartea asta e ca o beție din studenție. De-aia de pleci de acasă cu bani de-o bere și ajungi să stai trei săptămâni la mare printr-un concurs de împrejurări pe care nici măcar nu te mai chinui să le înțelegi. Le trăiești și atât. Așa-i cartea asta. Se trăiește, pentru că e scrisă cu viață.

Citatele mele preferate sunt:

“Durerea e o chestie tare ciudată. O pisică omoară un șoarece, un accident de mașină, un incendiu… Durerea apare, BUM, și uite-o, te călărește. E reală. Și pentru oricine te privește, arăți ca un prost. Ca și cum te-ai fi transofrmat dintr-odată într-un idiot. N-are leac decât dacă se întâmplă să cunoști pe cineva care înțelege cum te simți și știe cum să te ajute.”

“E o problemă cu scriitorii. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut multe, multe exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-a vândut un număr mediu de exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor s-a publicat și s-au vândut doar căteva exemplare, scriitorul va crede că e mare. Dacă ceea ce a scris un scriitor nu s-a publicat niciodată, iar el nu a avut bani să se publice singur, abia atunci va crede scriitorul că este cu adevărat măreț.”

“De unde să știe bărbatul ce să facă? În general, am hotărât că e mai bine să aștepți dacă ai cea mai vagă urmă de sentiment pentru individă. Dacă o urai din prima, era mai bine să i-o tragi din prima; dacă nu, era mai bine să aștepți, apoi să i-o tragi și s-o urăști mai încolo.”

“Când eram tânăr, eram mereu deprimat. Dar sinuciderea nu prea mai apare ca o posibilitate în viața mea. La vârsta pe care o am, nu prea a mai rămas mare lucru de omorât.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.