George Orwell – “Cărți sau țigări”

IMG_3964

“Cărți sau țigări” e amăruie, făcută să fie citită pe nerăsuflate. E tristă, chiar și atunci când umorul fin și ascuțit al lui Orwell își face treaba. Mi s-a părut că miroase a vechi, a ponosit cartea asta. De parcă personajele și întâmplările ei ar fi stat prea mult într-un șifonier dintr-o casă de bătrâni.

Evident că mi-a plăcut. George Orwell n-are cum să nu-ți placă. Chiar mult mi-a plăcut. Fie că e vorba de suma derizorie pe care englezul de rând o alocă anual cumpărării de cărți, sumă la care autorul ajunge cu o rigoare de contabil, fie că e vorba despre experiențele ilare ale unui vânzător de cărți, ba chiar și atunci când descrie dickensian sistemul de educație britanic  din vremea copilăriei sale, “Cărți sau țigări” vorbește despre noi toți. Britanicii lui pot fi ușor înlocuiți cu oricare alți cetățeni ai lumii occidentale. Anii despre care vorbește par trecuți doar în calendar. Subiectele pe care le tratează rămân actuale, chiar dacă rigoarea violentă a dascălilor de altă dată a fost înlocuită acum de o indolentă ignoranță.
Ce mi-a plăcut mereu la scriitura lui Orwell este faptul că are ascunsă în rândurile ei timiditatea introvertitului. Doar taciturnul căruia nu-i place să fie în centrul atenției poate să observe cu atâta acuratețe și detașare fiecare detaliu al lumii care îl înconjoară.
Puteți cumpăra “Cărți sau țigări” de aici.
Citatele mele preferate din cartea asta sunt:
“Catolicii și comuniștii se aseamănă prin faptul că li se pare de la sine înțeles că un adversar nu poate fi în același timp onest și inteligent.”
“Oamenii vorbesc despre ororile războiului, dar care din armele inventate de om se apropie măcar de cruzimea unora din cele mai obișnuite boli? Moartea naturală înseamnă, aproape prin definiție, ceva lent, duhnitor și dureros.”
“Aveam timp pentru puțină fericire înainte ca viitorul să se prăvălească asupra mea.”

Lucian Boia – “Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine”

IMG_3868

Nu e, cu siguranță, ultima carte de Lucian Boia pe care o voi citi în viața asta. La fel de sigur cum nu e nici prima a lui pe care am citit-o. Doar că, de data asta, am simțit un pic prea intens gustul de superioritate indulgentă și ușor scârbită cu care istoricul își înlănțuie vorbele. Care vorbe au totuși marele merit de a fi pe înțelesul tuturor.

Cu ipoteza că lumea în care trăim poartă într-însa semnele sfârșitului civilizației noastre, așa cum o cunoaștem, exportăm și respirăm noi, m-am întâlnit prima oară la domnul Neagu Djuvara. Iar atunci, aidoma ascultătorului cu urechea încă netăbăcită de reclamele la medicamente de la radio, am început și eu să simt că sfârșitul e aproape. Între timp teoria asta a câștigat din ce în ce mai mulți adepți, carevasăzică a strâns tot mai multe pagini de ipoteze și argumentații. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu încerc să spun că aș fi mai puțin convins că sfârșitul e aproape. Ci doar că m-am mai obișnuit cu ideea.

Ce nu mi-a plăcut la “Sfârșitul Occidentului?” e un tertip literar care, dacă nu mă înșel, își are obârșia într-o fentă de antic orator: te înfățișezi omului ca plutind maiestuos deasupra a două opinii contradictorii, te declari neutru și te dai rotund pentru ca apoi, aproape în silă, să începi și tu să-ți dai cu părerea. Și, odată ce-ai început, pas de te-o mai opri careva. Oricât de pasionat de istorie aș fi, îmi dau seama că nu-i un subiect care să incite cine știe ce interes. Da’ parcă nici cu scheme de-astea de campanie electorală nu cred să câștige  domnul Boia fani pentru istorie. Prefer oricând umorul fin al lui Moș Neagu.

Un lucru mi-a plăcut tare mult la “Sfârșitul Occidentului?”. E o carte care frânge pe genunchi ipocrizia termenului “politically correct”, care a devenit între timp o armă mai înfricoșătoare decât orice poliție politică a văzut vreodată planeta asta. Au fost căteva paragrafe pe care le-am citit cu un rânjet de “da, bă, așa e!” pe chip.

Dacă ideea că Occidentul și a sa civilizație omniprezentă și atotputernică sunt la capătul domniei vă este total nouă, cartea asta e cum nu se poate mai nimerită pentru a vă capta interesul. Cu și mai mare convingere recomand orice altă scriere scriere a lui Lucian Boia celor care simt, fie și pentru o clipă, că s-ar putea îndrăgosti de istorie.

Lucian Boia – “Sfârșitul occidentului? Spre lumea de mâine” poate fi cumpărată de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Istorii ale Europei sunt nenumărate, dar nu există cu adevărat o istorie, și, mai grav încă, nu există o mitologie. Or, fără un orizont mitologic (mitologie însemnând tot ce e credință puternică), nimic remarcabil nu se înfăptuiește pe lumea asta. Din păcate, Europa e mai mult o birocrație decăt o credință.”

“Cultura Internetului înseamnă mai multă informație ca oricând, dar și mai puțină cultură ca oricând, cultura neînsemnând informație brută, ci informație structurată și încărcată cu sens. Or, utilizatorul de Internet se află – singur! – în fața unui amalgam; ca să știe ce să aleagă, să nu cadă în cursa dezinformării sau a manipulărilor, ar trebui să fie deja cultivat (ceea ce nu e cazul pentru cei mai mulți).”

Ion Crișan – “Anghel Saligny”

IMG_3755

Mă îndoiesc sincer că mai există cineva care să fi citit cartea asta în afară de mine. Din mai multe motive. În primul rând pentru că, oricât de mult ai admira podul de la Cernavodă, probabil că nu ți-a dat niciodată ghes curiozitatea să afli mai multe despre omul care l-a proiectat. Apoi pentru că e o carte scrisă și tipărită în 1959 într-un tiraj de “5100 exemplare broșate și 1050 cartonate”. Iar de atunci și până acum șansa ca încă vreo copie să fi supraviețuit e anemică rău de tot.

Motivul pentru care eu, umanist sadea, m-am îndeletnicit cu exercițiul deloc ușor și pe alocuri amuzant al citirii unei cărți plină de zeamă proletcultistă este unul personal. De Anghel Saligny mă leagă niște sânge care s-a tot transmis din generație în generație până a ajuns, diluat și vai de el, și la golanul de mine. Știam destul de multe despre viața stră-străbunicului meu din auzite, însă nu citisem niciodată o carte care să îmi așeze toate faptele într-o ordine cronologică.

Între noi fie vorba, doar pentru asta e bună cartea lui Ion Crișan. Pentru că în rest nu te prea poți bizui pe ce spune el acolo, în capitolele care încep sau se termină cu numărul regulamentar de paragrafe în care autorul înfierează proletar toată societatea capitalist-decadentă a perioadei interbelice. La părțile astea am mustăcit adeseori, nu pentru că frazele ar fi fost prea sforăitoare, ci pentru că felul în care domnul Crișan găsește de cuviință să atace societatea și politicienii acelor vremuri, inclusiv pe Măria Sa Regele, seamănă extrem de mult cu felul în care intelectualii subțiri ai zilelor noastre vorbesc despre venalii aleși ai prezentului.

Despre Anghel Saligny nu am aflat cine știe ce lucruri pe care să nu le fi știut. Unul singur mi-a dat de gândit. Vorbește Ion Crișan în multe locuri din cartea sa despre seriozitatea profesională a lui Saligny care venea la pachet cu o oroare viscerală pentru orice fel de acțiune menită să îl ajute să suie mai sus pe scara socială. Adică omul a refuzat cu încăpățânare să “facă frumos” și a acceptat doar funcții pe care i le-a adus priceperea sa de inginer. Uitându-mă cu ochii amintirii la cele ce știu despre bunicul meu și despre taică-meu (sper să nu se supere pe mine acolo sus, unde sunt amândoi) tind să cred că modestia lui Anghel Saligny nu a fost doar “adusă din condei” de tovarășul Ion Crișan ca să dea bine la ochii înroșiți de convingere ai cenzorului, ci a existat cu adevărat. O simt și eu în oasele mele.

Am mai găsit doar un singur alt exemplar al cărții, pe okazii. Dar eu scriu rândurile astea oricum, pentru că așa e obiceiul. Să scriu aici despre orice carte citesc.

Nici citate demne de ținut minte n-am găsit în scriitura domnului Ion Crișan.

Andre Malraux – “Cuceritorii” și “Calea Regală”

IMG_3600

De fiecare dată când recitesc o carte pe care am citit-o în adolescență îmi vine să mă iau în brațe și să mă pup în creștet pentru ideea asta a mea de a relua lecturile de atunci. Evident că anii sunt păturica flaușată a uitării care se întinde pisicos peste cea mai mare parte a lucrurilor dintre coperțile unei cărți. Dar e uluitor cum îmi aduc aminte, cu o claritate aproape înspăimântătoare, de frânturi perfecte de lectură. Sunt fraze pe care pot spune exact unde le-am citit, în ce eram îmbrăcat și ce stare aveam fix în momentul citirii.

Malraux este un autor care merită citit în adolescență. Mai ales “Cuceritorii”, care e scris cu îngâmfarea tipică primei tinereți. Iar un scriitor la 27 de ani e încă acneic pentru breasla asta. Malraux cel tinerel te taxează dacă nu ești atent. Dialogurile sunt ordonate după niște legi doar de el știute, care par a avea un singur principiu de căpătâi: sfidarea cât mai cruntă a logicii. Acțiunea e densă, iar oamenii în vârsta sunt redați, cu bolile și oboseala lor, din punctul de vedere al unuia care mai are atât de mult de trăit până să ajungă precum personajele sale, încât nu-i pasă de suferințele lor.

Ce am găsit foarte intersant și surpinzător de actual în cartea asta este postfața, scrisă de un Malraux mai matur. Chiar dacă în carte e vorba despre revoluția chineză și despre felul ciudat, aproape pasiv, în care englezii au acceptat pierderea unor teritorii din Asia, monsieur Andre Malraux tot la bucata noastră de pământ ajunge în cele din urmă. Europa unită, din punctul lui de vedere, poate exista doar ca sumă a unor individualități bine protejate. Iaca poznă!

“Calea regală” e, în esență, un roman despre moarte. Scris tot devreme, la doar doi ani după “Cuceritorii”, e deja mai îngăduitor cu atenția ta de cititor. Decorul e tot Asia, cea violată în toate felurile de omul alb. Doar că personajele, pornite într-o călătorie imposibilă și absurdă, sunt unite de un singur lucru: obsesia morții. Mi-ar plăcea să fiu regizor de film și să dau viață secvenței în care Perken, încolțit, ajunge în punctul în care viața devine indiferentă, în care tot ce-i rămâne de ales e felul în care să moară, pentru ca apoi soarta să-i zâmbească. Doar că zâmbetul nu-i blând, ci se transformă într-un rânjet care crește lent, putred, crud spre moarte.

V-ați prins, da? Mi-au plăcut poveștile astea, pentru că sunt scrise cu vâvătaia pasiunii care doar într-un tânăr scriitor poate arde.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din “Cuceritorii” și “Calea regală” sunt:

” Dragul meu, e anarhie atunci când guvernul e slab, nu atunci când nu există guvern.”

“Nimeni nu trăiește în conformitate cu ce crede despre propria viață.”

“Numai noi începem să nu mai credem în Europa; lumea încă privește cu o venerație îndepărtată și plină de teamă aceste bătrâne mâini care bâjbâie în umbră.”

“Adevărata moarte e decăderea.”

 

Kenneth Pomeranz – “Marea divergență – China, europa și nașterea economiei mondiale moderne”

IMG_3010

Nu e o carte pe care să o iei cu tine în vacanță. Pentru mine a fost unul din momentele în care mi-am mai dovedit o dată că sunt iremediabil îndrăgostit de citit, deci un exercițiu de educare a răbdării. Nenea Pomeranz scrie pentru specialiști, însoțindu-si părerile de o bibliografie stufoasă și exactă, care ar putea transforma pe oricine într-un doctor în istoria comparată a economiei mondiale. Eu abia am descoperit partea asta a istoriei și mărturisesc că sunt un pic confuz: cum mama naibii reușesc oamenii ăștia să știe exact care era media de calorii consumate de un fermier din China secolului XVI?!?! Citind cartea m-am lămurit parțial: de fapt nu știu exact, fac și ei, colea, un calcul pe care apoi toată lumea îl ia de bun. Bine, asta până vine altul, cu un calcul nou.

Kenneth Pomeranz este, cum probabil v-ați putut da seama, profesor de istorie. Predă la Universitatea din Chicago, e născut în ’57 și este specializat pe China. Pasiunea sa este istoria mondială comparată. Și, deși aridă cum numai o carte de istorie a economiei poate fi, “Marea divergență” ajunge la niște detalii la care doar răbdarea născută din pasiune te poate aduce.

Întrebarea la care vrea să își răspundă dom’ profesor Pomeranz este următoarea: “De ce a reușit Europa Occidentală să ajungă să se impună la nivel global din moment ce și China a avut cam aceleași condiții de dezovltare pentru agricultură, protoindustrie, industrie și comerț?” El pornește cercetarea de prin secolul XV d. Hr. Dacă întrebarea sună așa, vă puteți închipui cât de alambicat e răspunsul. Rezumându-l aproape la absurd, cam ăsta ar fi: în mare parte a fost vorba despre libera circulație pe care Europa a permis-o oamenilor încă din secolele XV-XVI, liberă circulație pe care China se codește să o acorde în totalitate până și în zilele noastre. Asta, plus o serie de întâmplări fericite. Adică soarta!

Dacă aveți timp, răbdare și pasiune pentru istorie, vă rog serviți cu încredere din “Marea divergență”. Dacă nu, mulțumiți-vă cu astea 350 de cuvinte ale mele despre carte, și treceți la următoarea recenzie. Dacă nu iubiți istoria și cititul, asta e cartea care s-ar putea să vă facă să vă lăsați de lectură.

Ian McEwan – “Amsterdam”

IMG_2411

De el am mai citit “Ispășire”, dar cu atât de mult timp în urmă încât tot ce știu e că mi-a plăcut și că mi-am spus atunci că trebuie neapărat să mai citesc cărți scrise de nenea ăsta. Uite că m-am ținut de cuvânt.

“Amsterdam” e foarte bine scrisă, cu un umor fin care lasă în urma lui aromă de brandy de calitate superioară. E o carte despre viață și felul în care reușește ea întotdeauna să ne ia pe noi, bieți muritori mărunți, la un crunt și neiertător mișto. Povestea pe care o țese Ian McEwan e destul de complicată, cu o intrigă demnă de un roman cu doamne în crinolină. Hazardul e cel mai important personaj, cel care apare în momentele cheie și, cu un zâmbet și un ghiont, schimbă, curmă sau înnobilează vieți.

Singurul lucru pe care nu l-am gustat din prima a fost finalul, pe care l-am găsit un pic prea de vodevil pentru gustul meu. Mi s-a părut că McEwan l-a aruncat pe foaie într-o doară. Apoi, gândindu-mă la motivele pentru care scriitorul și-ar fi putut încheia povestea atât de melodramatic, încercând să-mi imaginez alte posibile feluri de a termina povestea, mi-am dat seama că, de fapt, ăsta era singurul posibil.

Puteți cumpăra cartea aici.

Citatele care mi-au plăcut mie din cartea asta sunt:

“De ce mințim de fiecare dată la telefon când suntem treziți din somn? Ce ne apărăm, vulnerabilitatea?”

“Oare de ce cei de la curățătorie încheiau absolut toți nasturii? Din plictiseală sau din sadism?”

Salman Rushdie – “Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile”

IMG_2291

Salman Rushdie face parte din autorii ăia pe care îi iubesc din tot sufletul meu. Îl iubesc pentru că el ia binișor realitatea asta de ne tot întâlnim noi cu ea și o învelește într-o țesătură fermecată care, mai abitir decât orice vrajă, o transformă în basm. Atât de meșteșugit făurită este întrepătrunderea asta între poveste și adevăr, încât basmul pe care îl citești are, din când în când, o frântură de clipire în care dă să semene cu ceva ce știi din viața asta, taman cea de care fugi și te ascunzi în cărți.

“Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile” nu-i altfel. Urmează același tipar de care abia v-am povestit. Doar că de data asta pânza basmului pare că prinde a se destrăma din când în când, parcă fără voia scriitorului. Cred că lucrul ăsta se întâmplă pentru că realitățile pe care a ales Rushdie să le înveșmânte în poveste au colțurile prea ascuțite și zdrelesc minunea. Ifriții cei haotici și hapsâni ajung să își întemeieze împărății în locuri despre care auzim prea des la știri zilele astea.

Dar e o carte frumoasă, vie și colorată. O carte care respiră aer încărcat de mirodenii, care răsună a hărmălaie de oraș oriental și care te face să o citești cu bucurie de copil. Salman Rushdie rămâne singurul în stare să transforme prezentul în poveste și pe noi în copii cu ochi măriți de nerăbdarea de a afla dacă prințesa îi va înfrânge pe jinnii întunecați.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Un om înțelept se pregătește întotdeauna de necazuri, dar dacă este cuvenit de modest, norocul îl ia prin surprindere.”

“La începutul fiecărei iubiri există un pact individual pe care fiecare dintre iubiți îl încheie cu propria persoană, un acord prin care acceptă să lase deoparte tot ce nu se potrivește în celălalt de dragul a ceea ce se potrivește. (…) Mai apoi, când iubirea se estompează, pactul secret pare o nebunie, dar chiar dacă e așa, e o nebunie necesară, născută din credința îndrăgostiților în frumusețe, adică în posibilitatea existenței imposibilului, adică a iubirii adevărate.”

“Atunci când o ființă care s-a dovedit toată viața prin fapte își deschide urechile la cuvinte, nu-i greu s-o faci să accepte orice ai turna în ele.”

Roy Winsor – “Three Motives for Murder”

IMG_1999

Cartea asta nu cred că s-a tradus vreodată în românește. Iar eu am găsit-o în biblioteca alor mei, îngălbenită de ani și cu paginile impregnate de mirosul ăla de carte veche care mă face din când în când, în timp ce citesc, să îmi apropii cartea de nas. Tata era pasionat de romanele polițiste. O disprețuia pe Agatha Christie pentru că, spunea el, face mișto de cititor ascunzându-i un indiciu foarte important până la sfârșit. Și uite-așa, oricât de atent ai citi și oricât te-ai chinui, n-ai pur și simplu cum să descoperi cine-i criminalul.

Dar “Three Motives for Murder” nu-i o carte de Agatha Christie. Și, deși numele autorului ei e la fel de englezesc, chiar dacă nu britanic, precum al mult mai faimoasei sale colege de breaslă, eu cartea am găsit-o și am citit-o în franceză. Ai mei sunt, precum era frumos și de bonton pe vremuri, vorbitori de limbă franceză. Și cum lecturile mele de când mi-am luat Kindle sunt predominant în engleză, am profitat de captura făcută din apartamentul babacilor și am citit un roman polițist. Primul după nu știu câți ani.

“Three Motives for Murder” e balsam pentru neuronii obosiți. O singură crimă, puține personaje, oameni politicoși, cu educație aleasă și maniere demne de celălalt mal al Atlanticului, cel mai cu sânge albastru. Înțeleg de ce tata, care n-a avut niciodată probleme în a scăpa de cărțile care nu-l fascinau, a păstrat-o pe asta. Dacă ești atent și citești corect toate indiciile pe care ți le dă nenea Roy Winsor, te prinzi cine-i criminalul. Deși vă mărturisesc că eu mai aveam o bănuială. Una SF.

În franceză nu știu unde să o găsiți, pentru că tata a cumpărat exemplarul de l-am citit eu în 1984. Dar în engleză e aici.

Adela Dan – “Adela spune”

IMG_1818

Este a doua carte despre care scriu știind că omul care a scris-o va citi recenzia mea. Și jur că nu-i ușor. Probabil că te bătătorești dacă faci asta mereu. Dar eu prefer să scriu mai degrabă despre Dostoievski decât despre Adela, cu care, de altfel, am băut o cafea agreabilă la un moment dat. Cred că e un an și mai bine de la întâlnirea noastră de atunci, prilej cu care mi-a făcut cartea cadou. Am așezat-o, conștiincios, pe raftul cu cărți de citit. Acolo a stat, cumințică, așteptându-și rândul. Am luat-o cu mine în vacanța din ianuarie într-un loc foarte îndepărtat, unde nu ne știa nimeni. Acolo, la mama naibii, am ascultat eu ceea ce “Adela spune”.

Citind cartea asta, am greșit de două ori. În primul rând am greșit pentru că-s bărbat. Și nu e chiar o carte care să fie citită ușor de bărbați. Vorba aia, adevărul supără pe om. Iar când e spus cu vervă multă și cu adâncă ironie bine garnisită de sarcasm, parcă e mai dureros pe alocuri. A doua oară am greșit pentru că “Adela spune” nu e o carte care să fie citită în porții mari. Pur și simplu nu e ea construită de așa natură. E făcută să fie consumată câte puțin, precum bomboanele de ciocolată umplute cu rom. Alea de le papă ele, printre sughițuri răzbunătoare de plâns consumate (atât bomboanele cât și sughițurile) în vârful patului pe care porcul de câine l-a părăsit ca un mișel ce e. Ptiu! Huo!!!

E o carte plină de umor. Și ea trebuie citită ca atare. Nu o luați în plexul amorului propriu, colegi masculi. Nu ne e adresată. Nu direct. Cât despre femei, n-am de unde să știu ce simt cititnd “Adela spune”. Probabil că ține foarte mult de starea pe care o au în momentul în care o deschid. Dar sfatul meu e ăsta: fetelor, dacă v-a părăsit nemernicul, deschideți cartea asta des, că o să vă priască. Dar în porții mici, că așa recomandă nutrioținiștii.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

 

William Somerset Maugham – “Luna și doi bani jumate”

IMG_1766

Există scriitori pe lumea asta despre care am citit sau am auzit la un moment dat și pe care mi-am jurat că îi voi citi. Apoi i-am uitat, pentru ca, mulți ani mai târziu, să-i descopăr pe vreun raft de bibliotecă sau librărie și să-i înhaț cu un sentiment de vinovăție. Maugham face parte din categoria asta.

“Luna și doi bani jumate” se bazează pe viața lui Gaugin. Dar nu e o carte biografică nici pe departe. Deși cu pedigree britanic, William Somerset Maugham scrie aproape rusește. Cinismul și grotescul sunt împinse până în pânzele murdare și găurite ale supremei mizerii umane din care câteodată fâlfâie aripi de înger, dar de cele mai multe ori izvorăște miasmă de putregai. Există acolo un personaj, Stroeve, în care englezul nostru a concentrat toată virtutea, toată naivitatea, toată bunătatea de care avea nevoie ca să existe zeul suprem al egoismului sardonic care este Stickland, personajul principal. Pictor care are curajul să înceapă să se caute abia 40 de ani, care moare înainte să se fi găsit de tot, care hipnotizează indiferent femeile cu bărbăția sa absolută, Strickland ăsta e unul din cele mai antipatice genii despre care am citit vreodată.

Nu m-am priceput niciodată la pictură și cu atât mai puține știu despre viețile pictorilor. Dar “Luna și doi bani jumate” e o carte pe care am devorat-o, o carte care te face să ți se taie răsuflarea atunci când o citești. De multe ori m-am oprit din citit pentru câteva secunde că era pur și simplu prea mult. Dar doar pentru câteva clipe. Apoi m-am aruncat înapoi vărtejul de culori și dezamăgiri. Concluzia e simplă: William Somerset Maugham e pe lista scriitorilor pe care îi voi citi integral în viața asta.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Înca nu învățasem cât de contradictorie este firea omului. Nu știam cât de multă poză există în sinceritate, cât de multă josnicie în noblețe și câtă bunătate în desfrâu.”

“Nu există cruzime mai mare decât aceea a unei femei față de un bărbat care o iubește pe când ea nu-l iubește. N-are pic de îndurare atunci, nici măcar îngăduință. Are doar o iritare nebunească.”

“Ca îndrăgostiți, diferența dintre bărbați și femei este că femeile pot iubi toată ziua, pe când bărbații numai din când în când.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.