Kenneth Pomeranz – “Marea divergență – China, europa și nașterea economiei mondiale moderne”

IMG_3010

Nu e o carte pe care să o iei cu tine în vacanță. Pentru mine a fost unul din momentele în care mi-am mai dovedit o dată că sunt iremediabil îndrăgostit de citit, deci un exercițiu de educare a răbdării. Nenea Pomeranz scrie pentru specialiști, însoțindu-si părerile de o bibliografie stufoasă și exactă, care ar putea transforma pe oricine într-un doctor în istoria comparată a economiei mondiale. Eu abia am descoperit partea asta a istoriei și mărturisesc că sunt un pic confuz: cum mama naibii reușesc oamenii ăștia să știe exact care era media de calorii consumate de un fermier din China secolului XVI?!?! Citind cartea m-am lămurit parțial: de fapt nu știu exact, fac și ei, colea, un calcul pe care apoi toată lumea îl ia de bun. Bine, asta până vine altul, cu un calcul nou.

Kenneth Pomeranz este, cum probabil v-ați putut da seama, profesor de istorie. Predă la Universitatea din Chicago, e născut în ’57 și este specializat pe China. Pasiunea sa este istoria mondială comparată. Și, deși aridă cum numai o carte de istorie a economiei poate fi, “Marea divergență” ajunge la niște detalii la care doar răbdarea născută din pasiune te poate aduce.

Întrebarea la care vrea să își răspundă dom’ profesor Pomeranz este următoarea: “De ce a reușit Europa Occidentală să ajungă să se impună la nivel global din moment ce și China a avut cam aceleași condiții de dezovltare pentru agricultură, protoindustrie, industrie și comerț?” El pornește cercetarea de prin secolul XV d. Hr. Dacă întrebarea sună așa, vă puteți închipui cât de alambicat e răspunsul. Rezumându-l aproape la absurd, cam ăsta ar fi: în mare parte a fost vorba despre libera circulație pe care Europa a permis-o oamenilor încă din secolele XV-XVI, liberă circulație pe care China se codește să o acorde în totalitate până și în zilele noastre. Asta, plus o serie de întâmplări fericite. Adică soarta!

Dacă aveți timp, răbdare și pasiune pentru istorie, vă rog serviți cu încredere din “Marea divergență”. Dacă nu, mulțumiți-vă cu astea 350 de cuvinte ale mele despre carte, și treceți la următoarea recenzie. Dacă nu iubiți istoria și cititul, asta e cartea care s-ar putea să vă facă să vă lăsați de lectură.

Ian McEwan – “Amsterdam”

IMG_2411

De el am mai citit “Ispășire”, dar cu atât de mult timp în urmă încât tot ce știu e că mi-a plăcut și că mi-am spus atunci că trebuie neapărat să mai citesc cărți scrise de nenea ăsta. Uite că m-am ținut de cuvânt.

“Amsterdam” e foarte bine scrisă, cu un umor fin care lasă în urma lui aromă de brandy de calitate superioară. E o carte despre viață și felul în care reușește ea întotdeauna să ne ia pe noi, bieți muritori mărunți, la un crunt și neiertător mișto. Povestea pe care o țese Ian McEwan e destul de complicată, cu o intrigă demnă de un roman cu doamne în crinolină. Hazardul e cel mai important personaj, cel care apare în momentele cheie și, cu un zâmbet și un ghiont, schimbă, curmă sau înnobilează vieți.

Singurul lucru pe care nu l-am gustat din prima a fost finalul, pe care l-am găsit un pic prea de vodevil pentru gustul meu. Mi s-a părut că McEwan l-a aruncat pe foaie într-o doară. Apoi, gândindu-mă la motivele pentru care scriitorul și-ar fi putut încheia povestea atât de melodramatic, încercând să-mi imaginez alte posibile feluri de a termina povestea, mi-am dat seama că, de fapt, ăsta era singurul posibil.

Puteți cumpăra cartea aici.

Citatele care mi-au plăcut mie din cartea asta sunt:

“De ce mințim de fiecare dată la telefon când suntem treziți din somn? Ce ne apărăm, vulnerabilitatea?”

“Oare de ce cei de la curățătorie încheiau absolut toți nasturii? Din plictiseală sau din sadism?”

Salman Rushdie – “Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile”

IMG_2291

Salman Rushdie face parte din autorii ăia pe care îi iubesc din tot sufletul meu. Îl iubesc pentru că el ia binișor realitatea asta de ne tot întâlnim noi cu ea și o învelește într-o țesătură fermecată care, mai abitir decât orice vrajă, o transformă în basm. Atât de meșteșugit făurită este întrepătrunderea asta între poveste și adevăr, încât basmul pe care îl citești are, din când în când, o frântură de clipire în care dă să semene cu ceva ce știi din viața asta, taman cea de care fugi și te ascunzi în cărți.

“Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile” nu-i altfel. Urmează același tipar de care abia v-am povestit. Doar că de data asta pânza basmului pare că prinde a se destrăma din când în când, parcă fără voia scriitorului. Cred că lucrul ăsta se întâmplă pentru că realitățile pe care a ales Rushdie să le înveșmânte în poveste au colțurile prea ascuțite și zdrelesc minunea. Ifriții cei haotici și hapsâni ajung să își întemeieze împărății în locuri despre care auzim prea des la știri zilele astea.

Dar e o carte frumoasă, vie și colorată. O carte care respiră aer încărcat de mirodenii, care răsună a hărmălaie de oraș oriental și care te face să o citești cu bucurie de copil. Salman Rushdie rămâne singurul în stare să transforme prezentul în poveste și pe noi în copii cu ochi măriți de nerăbdarea de a afla dacă prințesa îi va înfrânge pe jinnii întunecați.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Un om înțelept se pregătește întotdeauna de necazuri, dar dacă este cuvenit de modest, norocul îl ia prin surprindere.”

“La începutul fiecărei iubiri există un pact individual pe care fiecare dintre iubiți îl încheie cu propria persoană, un acord prin care acceptă să lase deoparte tot ce nu se potrivește în celălalt de dragul a ceea ce se potrivește. (…) Mai apoi, când iubirea se estompează, pactul secret pare o nebunie, dar chiar dacă e așa, e o nebunie necesară, născută din credința îndrăgostiților în frumusețe, adică în posibilitatea existenței imposibilului, adică a iubirii adevărate.”

“Atunci când o ființă care s-a dovedit toată viața prin fapte își deschide urechile la cuvinte, nu-i greu s-o faci să accepte orice ai turna în ele.”

Roy Winsor – “Three Motives for Murder”

IMG_1999

Cartea asta nu cred că s-a tradus vreodată în românește. Iar eu am găsit-o în biblioteca alor mei, îngălbenită de ani și cu paginile impregnate de mirosul ăla de carte veche care mă face din când în când, în timp ce citesc, să îmi apropii cartea de nas. Tata era pasionat de romanele polițiste. O disprețuia pe Agatha Christie pentru că, spunea el, face mișto de cititor ascunzându-i un indiciu foarte important până la sfârșit. Și uite-așa, oricât de atent ai citi și oricât te-ai chinui, n-ai pur și simplu cum să descoperi cine-i criminalul.

Dar “Three Motives for Murder” nu-i o carte de Agatha Christie. Și, deși numele autorului ei e la fel de englezesc, chiar dacă nu britanic, precum al mult mai faimoasei sale colege de breaslă, eu cartea am găsit-o și am citit-o în franceză. Ai mei sunt, precum era frumos și de bonton pe vremuri, vorbitori de limbă franceză. Și cum lecturile mele de când mi-am luat Kindle sunt predominant în engleză, am profitat de captura făcută din apartamentul babacilor și am citit un roman polițist. Primul după nu știu câți ani.

“Three Motives for Murder” e balsam pentru neuronii obosiți. O singură crimă, puține personaje, oameni politicoși, cu educație aleasă și maniere demne de celălalt mal al Atlanticului, cel mai cu sânge albastru. Înțeleg de ce tata, care n-a avut niciodată probleme în a scăpa de cărțile care nu-l fascinau, a păstrat-o pe asta. Dacă ești atent și citești corect toate indiciile pe care ți le dă nenea Roy Winsor, te prinzi cine-i criminalul. Deși vă mărturisesc că eu mai aveam o bănuială. Una SF.

În franceză nu știu unde să o găsiți, pentru că tata a cumpărat exemplarul de l-am citit eu în 1984. Dar în engleză e aici.

Adela Dan – “Adela spune”

IMG_1818

Este a doua carte despre care scriu știind că omul care a scris-o va citi recenzia mea. Și jur că nu-i ușor. Probabil că te bătătorești dacă faci asta mereu. Dar eu prefer să scriu mai degrabă despre Dostoievski decât despre Adela, cu care, de altfel, am băut o cafea agreabilă la un moment dat. Cred că e un an și mai bine de la întâlnirea noastră de atunci, prilej cu care mi-a făcut cartea cadou. Am așezat-o, conștiincios, pe raftul cu cărți de citit. Acolo a stat, cumințică, așteptându-și rândul. Am luat-o cu mine în vacanța din ianuarie într-un loc foarte îndepărtat, unde nu ne știa nimeni. Acolo, la mama naibii, am ascultat eu ceea ce “Adela spune”.

Citind cartea asta, am greșit de două ori. În primul rând am greșit pentru că-s bărbat. Și nu e chiar o carte care să fie citită ușor de bărbați. Vorba aia, adevărul supără pe om. Iar când e spus cu vervă multă și cu adâncă ironie bine garnisită de sarcasm, parcă e mai dureros pe alocuri. A doua oară am greșit pentru că “Adela spune” nu e o carte care să fie citită în porții mari. Pur și simplu nu e ea construită de așa natură. E făcută să fie consumată câte puțin, precum bomboanele de ciocolată umplute cu rom. Alea de le papă ele, printre sughițuri răzbunătoare de plâns consumate (atât bomboanele cât și sughițurile) în vârful patului pe care porcul de câine l-a părăsit ca un mișel ce e. Ptiu! Huo!!!

E o carte plină de umor. Și ea trebuie citită ca atare. Nu o luați în plexul amorului propriu, colegi masculi. Nu ne e adresată. Nu direct. Cât despre femei, n-am de unde să știu ce simt cititnd “Adela spune”. Probabil că ține foarte mult de starea pe care o au în momentul în care o deschid. Dar sfatul meu e ăsta: fetelor, dacă v-a părăsit nemernicul, deschideți cartea asta des, că o să vă priască. Dar în porții mici, că așa recomandă nutrioținiștii.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

 

William Somerset Maugham – “Luna și doi bani jumate”

IMG_1766

Există scriitori pe lumea asta despre care am citit sau am auzit la un moment dat și pe care mi-am jurat că îi voi citi. Apoi i-am uitat, pentru ca, mulți ani mai târziu, să-i descopăr pe vreun raft de bibliotecă sau librărie și să-i înhaț cu un sentiment de vinovăție. Maugham face parte din categoria asta.

“Luna și doi bani jumate” se bazează pe viața lui Gaugin. Dar nu e o carte biografică nici pe departe. Deși cu pedigree britanic, William Somerset Maugham scrie aproape rusește. Cinismul și grotescul sunt împinse până în pânzele murdare și găurite ale supremei mizerii umane din care câteodată fâlfâie aripi de înger, dar de cele mai multe ori izvorăște miasmă de putregai. Există acolo un personaj, Stroeve, în care englezul nostru a concentrat toată virtutea, toată naivitatea, toată bunătatea de care avea nevoie ca să existe zeul suprem al egoismului sardonic care este Stickland, personajul principal. Pictor care are curajul să înceapă să se caute abia 40 de ani, care moare înainte să se fi găsit de tot, care hipnotizează indiferent femeile cu bărbăția sa absolută, Strickland ăsta e unul din cele mai antipatice genii despre care am citit vreodată.

Nu m-am priceput niciodată la pictură și cu atât mai puține știu despre viețile pictorilor. Dar “Luna și doi bani jumate” e o carte pe care am devorat-o, o carte care te face să ți se taie răsuflarea atunci când o citești. De multe ori m-am oprit din citit pentru câteva secunde că era pur și simplu prea mult. Dar doar pentru câteva clipe. Apoi m-am aruncat înapoi vărtejul de culori și dezamăgiri. Concluzia e simplă: William Somerset Maugham e pe lista scriitorilor pe care îi voi citi integral în viața asta.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Înca nu învățasem cât de contradictorie este firea omului. Nu știam cât de multă poză există în sinceritate, cât de multă josnicie în noblețe și câtă bunătate în desfrâu.”

“Nu există cruzime mai mare decât aceea a unei femei față de un bărbat care o iubește pe când ea nu-l iubește. N-are pic de îndurare atunci, nici măcar îngăduință. Are doar o iritare nebunească.”

“Ca îndrăgostiți, diferența dintre bărbați și femei este că femeile pot iubi toată ziua, pe când bărbații numai din când în când.”

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Lucian Boia – “Cum s-a românizat România”

IMG_1638

Lucian Boia își explică în “Cum s-a românizat România” o idee pe care am întâlnit-o și în alte cărți scrise de el, idee bazată pe niște statistici ale unor epoci diverse. Teza lui e simplă: România, așa cum a ajuns să arate ea după 1 Decembrie 1918, avea o structură demografică diferită față de cea pe care o are în prezent.

Populația de etnie română era majoritară într-o proporție covârșitoare la sat, însă minoritară în centrele urbane. Aici meșteșugarii, negustorii, medicii și profesorii erau, în cea mai mare parte a lor, de altă etnie decât aia de a dat numele țării noastre. Marile mișcări de oameni pe care le-au adus două războaie mondiale, instaurarea bruscă a comunismului, transofrmarea regimului comunist într-unul din ce în ce mai sforăitor-naționalist, precum și felul abrupt în care s-a sfârșit dictatura ceaușistă, toate astea au fost motive pentru omogenizarea (sau românizarea) României.

Pe Boia, după cum am mai spus, îl poți citi cu suspiciune și malițiozitate. Lipsa toleranței, mai ales când e vorba despre cea intelectuală, mi se pare însă o dovadă clară a îngustimii de gândire. Îmi iubesc necondiționat țara, iubesc românii și sunt conștient de valorile noastre. Iar asta nu mă împiedică deloc să îl citesc să-l citesc pe domnul Lucian Boia fără să mă enervez. Mie nu mi se pare anti-român. Sau poate n-am citit eu îndeajuns de mult din opera dumnealui. Sau poate eram eu prea calm, în vacanță fiind atunci când am citit “Cum s-a românizat România”. Mai încerc. Revin cu amănunte.

Eugen Lungu – “De ce spunem așa”

IMG_1497

“De ce spunem așa” a fost o premieră pentru mine din multe puncte de vedere. În primul rând este, până acum, singura carte de pe care am cumpărat-o din Republica Moldova, deși am fost acolo de cel puțin 6 ori. În al doilea rând asta este prima carte de etimologie pe care am citit-o vreodată. Sincer, nu știu de ce, pentru că originile cuvintelor m-au pasionat dintotdeauna. Chit că nu vă întrebați cum de am ajuns eu să cumpăr scriitura d-lui Eugen Lungu în dublu exemplar, eu vă voi spune oricum. Un om tare mișto mi-a recomandat-o. Omul e bucureștean getbeget, trăiește în continuare în capitală și nu știu prin ce concurs de împrejurări a aflat despre “De ce spunem așa”. Știind că urma să plec spre Chișinău, m-a rugat să-i cumpăr cărțulia care, din motive neînțelese, nu exista în România pe niciunde. Mi-a și arătat o poză cu coperta, ca nu cumva să cumpăr un “De ce spunem așa” altminterea.

Sub poză, ca și în cazul de față, câteva rânduri despre carte. Mi-am aruncat ochii pe ele și am devenit curios. Bine, recunosc. M-a atras și exotismul ideii de a avea și citi o carte scrisă în românește care nu se găsește în România. Astfel încât, la întoarcerea mea din Republica Moldova, dl. Lungu mai vânduse două exemplare din opera dumisale.

E o carte foarte ușor de citit, scrisă fluent, plină de umorul ingenuu și spumos al moldovenilor. E drept că el capătă puternice nuanțe amărui atunci când vine voba despre “nația vecină și prietenă”, adică mazăr Rașa. Eugen Lungu deplânge rusificarea, pierderea sentimentului românesc, dar o face fără să se tânguie. Remarcile sale sunt fin-tăioase ca un zâmbet de judecător. Însă “De ce spunem așa” nu este o carte despre Republica Moldova, ci despre cuvinte, vorbire și motivele pentru care noi rostim anumite fraze sau expresii.

Îmi pare rău că dl. Lungu nu și-a editat cartea într-o variantă în care expresiile rusești pe care le folosește în anumite exemple să fie traduse în românește. Dar îl înțeleg. Pentru o carte menită exclusiv pentru ochi de “moldovan”, traducerea ar fi fost superfluă.

Este o carte pe care o recomand oricui simte iubire pentru cuvinte.

Din păcate eu nu am găsit nicăieri în online-ul românesc “De ce spunem așa” asta de cumpărat.

John Steinbeck – “Fructele mâniei”

IMG_1331

Steinbeck era unul din marii absenți de pe lista mea de autori. Da, recunosc. Pâna la venerabila-mi vârsta nu am reușit să mă îndeletnicesc cu vreo carte de-a dumisale. Și da, știu. Să-mi fie rușine! Ce-aș mai putea să fac acum? Să vă servesc frumușel, pe platouaș, platitudini precum “mai bine mai târziu decât niciodată?” Am citit-o și gata.

Steinbeck e puțin prea socialist pentru gustul meu. Prea-s capitaliștii porci și prea-i poporul oropsit. Și cu asta am zis cam tot ce nu-mi place la cartea asta. În rest i-am devorat pur si simplu paginile, scrise cu o împletitura desăvârșită de energie, umor, suspans și cam orice ingredient ar putea transforma o adunătură de cuvinte în literatură de calitate superioară.

Îmi place familia omului simplu, în care ierarhia este clar stabilită de vârstă și istorie, unde fiecare își cunoaște drepturile și îndatoririle, unde trădările și excepțiile sunt iertate și înțelese cu repeziciunea pe care doar dragostea o poate da. E un roman în esență picaresc, zdrențăroasa familie Joad servind drept pretext pentru o disecție calmă și filosofică a societății americane din epoca marelui și găunosului vis al paradisului californian.

Felul în care este descrisă călătoria mi-a semănat pe ici pe colo a Kerouac, că doar nu degeaba au fost cei doi prieteni și colegi de generație literară. Calmul contemplativ al familiei Joad, felul frumos în care se iau hotărârile, cu înțelepciunea simplă a omului obișnuit să nu prea aibă de ales, astea-s felurile în care John Steinbeck reușește să ajungă în sufletul cititorului. Hai să nu zic vorbe mari! Așa a ajuns cartea asta în sufletul meu.

Deși abia ne-am întâlnit de câteva săptămâni, sunt încântat de cunoștință, domnule Steinbeck. Abia aștept să vă citesc din nou. Vă anunț că simt cum vi se pregătește un loc pe raftul unde-mi țin idolii literari. Sper să nu vă deranjeze compania de-alde Miller, Bukowski, Murakami, Rushdie și Llosa.

cu citatele revin mai târziu, promit!

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

F.M. Dostoievski – “Oameni sărmani”

IMG_1271

Asta face parte din cărțile recitite. M-am gândit de multe ori să mă apuc din nou de Dostoievski pentru că, acum mulți ani,  încă de pe când îl citeam în plină adolescență furioasă, simțeam că nu am înțeles înțeles nici pe departe tot ce scria omul ăsta. Mă bucur mult că am început cu varianta light: un roman de corespondență scurt.

Nu cred că am mai găsit umilința descrisă în atât de multe nuanțe și cu asemenea detalii ca la Dostoievski. Rușii în general au un fel al lor năvalnic de-a fi, încât până și în umilință par a se avânta cu aplomb. Iar Dostoievski are o manieră aparte de diseca meticulos mințile și sufletele unor oameni pe care viața i-a strâns tare în brațe și a dat cu ei de pământ zdravăn, aproape definitiv.

În afară de “Legăturile primejdioase” ale lui Choderlos De Laclos nu-mi amintesc să mai fi citit un alt roman de corespondență. E un gen aparte, în care ceea ce citești printre rânduri este de fapt esențialul. Și, alături de miile de cărți pe care le mai am de citit în viața asta, cu siguranță că mai vreau să mai încerc vreo câteva colecții din astea de scrisori.

Eu cartea asta am primit-o cadou, luată dintr-un anticariat. E o ediție din 1955, tipărita la “Combinatul Poligrafic Casa Scînteii I. V. Stalin, București, Republica Populară Română”. Paginile ei îngălbenite, faptul că a fost citită de multe ori înainte să ajungă la mine, limbajul pompos și atent al scrisorilor, toate astea mi-au făcut zilele în care am citit-o tare dragi. La fel de dragi ca o cutie cu poze de pe vremuri.

Citatul meu preferat din cartea asta:

“Ah, prietene! Nenorocirea e o boală molipsitoare. Nenorociții și săracii trebuie să se ferească unii de alții ca să nu ajungă și mai rău.”

Puteți cumpăra cartea de aici.