Pascal Bruckner – “Tirania pienitenței”

Singura mea întâlnire de până acum cu scriitura lui Monsierur Bruckner s-a numit “Luni de fiere”. Nu mai știu cum am ajuns eu să posed “Tirania penitenței”, însă mărturisesc că a zăcut în bibliotecă multă vreme. Asta pentru că, trebuie să recunosc, lunile de fiere au fost puțin cam prea… pline de fiere pentru gustul meu.

Dar cum încerc să nu îmi formez o părere despre un scriitor după doar o carte citită, mi-am luat fierea-n dinți și m-am apucat de “Tirania penitenței”. După primele paragrafe mi-am dat seama că e aproape alt Pascal pe care îl citesc aici. Romancierul pervers nu-i pe nicăieri în cartea asta. În locul lui apar un francez patriot, un european mâhnit și un istoric dezgustat de propria-i știință întrupați cu toții în același domn Bruckner care, paradoxal, reușise în precedenta carte pe care i-am citit-o să-mi stimuleze deopotrivă libidoul și greața.

Teoria pe care se bazează cartea asta e nouă pentru mine. Dar frânturi din ea am mai întâlnit, fie scrise pe ici și pe colo, fie rostogolindu-mi-se și mie prin creier. Concentrată la maxim, ea ar suna cam așa: noi, europenii, suntem în prezent atât de preocupați să fim politically correct și să ne turnăm în cap cenușa trecutului sângeros al continentului nostru, încât reușim performanța negativă de a ne anula meritele, spiritul, istoria, prezentul și, daca nu ne trezim mintenaș, viitorul.

Pascal Bruckner este un pic prea sangvin pentru un istoric și un pic prea ancorat în istorie pentru un eseist. “Tirania penitenței” este, însă, o carte scrisă din sufletul lui. Eu asta am simțit asta citind-o. Cu siguranță că voi mai citi Bruckner.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta au fost:

“Europa, asemenea unui boxer groggy, năucit de loviturile pe care și le-a tras singur, se simte depășită de fărădelegi prea greu de suportat.”

“Într-un cuvânt: Europa oferă rațiuni de a crede doar în îndoială, America rațiuni de a te îndoi doar în interiorul unei credințe mai vaste, care le integrează și le absoarbe.”

Liddell Hart – “Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” (vol I & II)

Cartea asta am rechiziționat-o din biblioteca tatălui meu. E atât de veche, încât are prețul în lei vechi pe ea: 23.000 de lei fiecare din cele două volume. Îmi amintesc de mine dorindu-mi să o citesc pe vremea când eram în liceu, apoi în facultate și neavând niciodată timp pentru ea. Las’ că am avut acum, la 38 de ani.

Sir B.H. Liddell Hart este unul din cei mai mari istorici și teoreticieni militari pe care i-a avut vreodată Anglia. Iar scrierile Domniei Sale despre al Doilea Război Mondial sunt cu atât mai valoroase, cu cât Mr. Hart a fost cadru militar activ, capitularea Germaniei găsindu-l căpitan în armata britanică.

“Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” este cea mai militară carte pe care am citit-o în viața mea. Numerele de divizii se succed cu o viteză amețitoare pentru ochii de profan. La fel și numele ofițerilor aflați în posturi de comandă de ambele părți ale frontului. În afară de marile staruri, Guderian, Runstedt, Yamato, Patton, Montgomery sau Clarke, există zeci de alte nume pe care nici măcar nu m-am străduit să le țin minte.

N-am să mă dau mare. Pe alocuri e greu de citit cartea asta. Devine  deseori mult prea tehnică. Însă pasajele în care Liddell Hart analizează războiul și modul în care el a fost purtat prin prisma educației și experienței sale compensează din plin ariditatea celorlalte. Citind câte ceva despre autor am aflat că există un “mit Rommel”. Ei bine, nu știu la alții cum e, dar pentru Sir Liddell neamțul ăsta e mai presus de greșeală și are geniul strategic al tuturor comandanților aliați combinați.

Dacă ar fi să rezum felul în care se înțelege războiul din paginile acestei cărți, aș zice așa: nemții au fost primii (și în bună măsură singurii) care au înțeles felul în care se puteau folosi noile arme ale epocii – tancurile și submarinele; britanicii au atacat mereu cătinel, fără grabă și numai după ce își făceau grămezi de provizii; cele mai multe bătălii au fost pierdute din cauza unor incredibile erori de comunicare între comandanți; deși toată lumea îi ura pe ruși, fără ei nu prea poate fi nimeni sigur despre rezultatul final sau durata războiului; nemții s-ar fi descurcat mult mai bine din punct de vedere militar fără Hitler; italienii sunt de râsul curcilor.

M-am umflat în pene când am citit părerea acestui om priceput într-ale marilor războaie despre momentul 23 august 1944. Chiar ne-am ales un moment mișto să întoarcem armele. Bine, în cele din urmă n-a fost mișto decât pentru Stalin, da’ ideea e că o carte am avut și am jucat-o frumos.

Cartea, din păcate, se mai găsește doar prin anticariate. N-a reeditat-o nimeni.

Papus – “Kabbala”

Ce știam eu despre Kabbala era fix cât să nu mă fac de o rușine din aia cruntă atunci când venea vorba despre subiectul ăsta. Știam cu ce popor să o asociez ca punct de plecare (evreii) și cam ce influență a avut ea asupra întregii gândiri occidentale moderne (imensă). Și cu asta, basta! Să citesc cel puțin o carte pe subiectul ăsta face parte din notițele mele mentale de câțiva ani buni.

Motivul pentru care am ales cartea lui Papus din sute de alte cărți scrise despre Kabbala e simplu: mai auzisem despre autor. Pe adevăratul său nume Gérard Anaclet Vincent Encausse (nu-l știam pe dinafară, l-am căutat), Papus a fost atât om de știință cu studii riguroase de medicină, cât și ocultist pasionat. Poate că ăsta să fi fost taman motivul pentru care ar fi trebuit să aleg o altă carte cu care să încep studiul unui domeniu atât de vast și de închis în simboluri secrete precum Kabbala. Dar acum, că am citit cartea lui Papus, jur că nu-mi pare rău.

Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la lucrarea lui este felul calm în care lasă filosofia pură să treacă dincolo de granițele dogmatice pe care le impun religiile de ici și de colo. Face asta bazându-se pe miturile comune care stau la baza marilor credințe ale lumii. Dacă n-ați studiat niciodată fenomenul ăsta, e mare păcat. Mintea unor oameni aflați la zeci de mii de kilometri distanță a dat naștere unor mitologii și teogonii extrem de asemănătoare, odată ce treci de diferențele specifice geografiei și contextului istoric.

Tocmai acesta este punctul de vedere din care Papus reușește să arate cum Kabbala se bazează fix pe simbolurile comune credințelor lumii. Dar apoi el merge mai departe și arată cum acest set criptat de informații (sau ce a mai rămas din el) suie cunoașterea mult mai spre înalt.

Evident că sunt pagini întregi unde m-am simțit rătăcit între termeni și comparații ce-mi erau străine. Cu toate astea am persistat în a citi până la capăt cartea asta și nu-mi pare rău. Mărturisesc că nu m-am oprit de fiecare dată să scormonesc după sensul și simbolul termenilor pe care îi vedeam pentru prima oară și nici pentru asta nu-mi pare rău. Pentru mine Papus a deschis o ușă. Deși sunt o fire destul de pragmatică, am fost mereu fascinat de tainele semnelor, de simboluri. Și simt cum am început o călătorie,

Gheorghe Florescu – “Confesiunile unui cafegiu”

“Confesiunile unui cafegiu” face parte din cărțile (foarte multe) pe care le-am primit cadou de la părinții mei. A așteptat, cumințică, pe raftul cu cărți de citit timp de mai bine de patru ani să-i vină rândul, deși tata mi-a lăudat-o mult. Iar mie mi-au plăcut întotdeauna cărțile pe care le-a lăudat el.

Pentru mine “epoca de aur” n-a însemnat mare lucru. Ia, acolo, aproape 11 ani aveam când l-au mătrășit pe Ceașcă. Destul cât să îmi aduc aminte cât de absurdă era viața de zi cu zi, cât de firească era paranoia, cât de bine uns era sistemul subteran de relații. Destul cât să fi auzit de câteva zeci de ori că nu e bine să ai încredere în oameni, că nu știi niciodată cu cine stai cu adevărat de vorbă, că trebuie să-mi văd de treaba mea și atât.

Nea Florescu o descrie cu migală de ceasornicar, nu de cafegiu. Talentul de a face conversație este o calitate extrem de importantă pentru orice vânzător din lumea asta. Iar cafeaua, care în cultura noastră este un soi de soră siameză a conversației, prin excelență o marfă pentru care românii au făcut întotdeauna sacrificii. Să nu uităm că una din principalele modalități de a “unge rotițele sistemului” ca să meargă viața mai lin era punga de cafea bună – valuta forte a șpăgii.

Cartea e populată de personaje celebre: actori, politicieni, securiști, militari ai anilor ’60 – ’70 – ’80. Florescu i-a cunoscut pe toți, a știut de care să se ferească, de care să se apropie, dar i-a servit pe toți, după o ierarhie și într-un sistem foarte atent concepute de el. Iar noi, cei ce ne pierdem în paginile vieții lui, nu putem decât să bănuim că, dacă astea-s poveștile pe care le-a putut scrie fără să se teamă de răzbunări și procese, tolba cu istorioare a cafegiului e plină de unele de care doar apropiații lui se bucură. Și poate nici ei. Și mă mai întreb oare cât de limpede a fost jocul pâclos al anilor ’90 pentru Nea Florescu? Că doar el știa cam ce hram poartă fiecare om de afaceri, fiecare politician, fiecare nouă rotiță veche a “democrației” românești.

Alături de jurnalul lui Mihail Sebastian, “Confesiunile unui cafegiu” constituie pentru mine cea mai vie excursie pe care am întreprins-o vreodată în istoria Bucureștiului. Tare mi-a plăcut cartea asta.

O puteți cumpăra de aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui cafegiu” sunt:

“Dumnezeu este întotdeauna alături de oameni, noi suntem cei care ne îndepărtăm adeseori de el.”

“Aflu de la domnul Carandino că Partidul Național Țărănesc își strânge rândurile, el fiind însă împotriva hotărârii prietenului său Corneliu Coposu ca la denumirea Partidului să se adauge atributul ‘creștin democrat’: considera atunci că toți evreii vor merge la liberali și era convins că nimic trainic nu se poate clădi fără evrei.”

(Alexandru Rosetti) “De naziști a scăpat lumea cum a scăpat, dar mă tem că de comuniști va fi foarte greu. Ăștia au avut timpul necesar să se infiltreze profund în societate și în special în mintea și conștiința cetățenilor. Va fi o chestiune de durată. Mentalitatea oamenilor se schimbă greu. Colivia comunistă i-a învățat pe mulți să-și aștepte ‘tainul'”.

Duiliu Zamfirescu – “Viața la țară”

De fiecare dată când ajung cu planul meu de lectură la capitolul “carte recitită” sunt foarte fericit. Deși mi-a trăznit ideea asta foarte târziu, cred că, într-un fel, e mai bine așa. Cu cât mai mare e diferența de vârstă între cele citire și recitire, cu atât mai puternice sunt cele două senzații care mă încearcă atunci când țin cartea în mână.

Prima e cea de noutate. Eu am citit “Viața la țară” în 1995. Adică acum 22 de ani. Ar fi fost și culmea să am în minte mai mult de câteva nume de personaje, o vagă schemă a desfășurării acțiunii și, poate, vreun fragment care să-mi fi rămas agățat printr-un cotlon de memorie. Așa că o mare parte a acțiunii de recitire e, de fapt, citirea unei cărți cu totul noi.

A doua este cea de familiaritate. Una vagă cum e cea pe care o ai când revezi după mult timp un om care ți-a fost prieten bun. Prieten din ăla atât de bun, încât vă știați toate secretele unul altuia. Iar acum, după ani și ani, stă în fața un om a cărui viață o cunoști perfect până într-un anumit punct. După care… Ceață.

N-am să povestesc despre “Viața la țară”, că probabil că nu interesează pe aproape nimeni o recenzie. Singurii care s-ar putea să mai caute câte ceva sunt elevii. Da’ pe ei îi interesează comentariile, nu recenziile. Am să spun doar că fix pasajele care mă plictiseau în adolescență îmi umplu acum mintea de visare: descrierile naturii. Sunt făcute cu atâta migală, încât e clar că omul care le-a scris avea timp. Timp mult, în care să privească. Mi-ar plăcea mult să fiu plătit ca să scriu descrierile unor peisaje sau ale unor obiecte. Simt că aș fi bun la asta. Încă o meserie fără rost.

În eventualitate absurdă în care ați ajuns cu cititul până aici și vă zgândăre vreo curiozitate despre “Viața la țară”, o puteți cumpăra de aici.

Miyamoto Musashi – “Cartea celor cinci cercuri”

Există niște cărți în lumea asta despre care se spune că trebuie să le citești în viață ca să poți considera că ai  luat contact cu bazele culturii mondiale. Cu toate astea, eu am mari îndoieli că până și oamenii care alcătuiesc listele astea chiar au citit toate cărțile pe care le propovăduiesc. În fine, pe multe astfel de pomelnice bibliofile se găsește “Arta războiului” a lui Sun Tzu, ceaslov care te descurajează de la prima privire. Eu am avut de câteva ori tentativa de a cumpăra varianta tipărită, dar am găsit mereu altă carte mai apetisantă.

Ăsta e motivul pentru care, atunci când am descoperit “Cartea celor cinci cercuri” (care-n varianta în engleză sunt inele), m-am entuziasmat imediat. Martin Lindstrom vorbește despre ea în “Brandwashed” și o cam laudă. Cică ar fi o carte de strategie pe care mulți manageri de top ai lumii au citit-o din scoarță-n scoarță. Mie unuia japonezii mi s-au părut întotdeauna mai ordonați decât chinezii, bașca faptul că am găsit-o pe daiboj în varianta de Kindle și mai era și subțirică, nu înspăimântătoare precum “Arta războiului”.

“Cartea celor cinci cercuri” nu e ceva care să-ți revoluționeze viața sau gândirea. Ba, mai mult decât atât, multe din povețele pe care Miyamoto Musashi le dă luptătorilor sunt chestii de bun-simț și general valabile, pe care le știe cam orice mocofan a pus mâna să se instruiască un pic despre management. Felul în care este scrisă poate fi un test de răbdare. Lucruri folositoare găsești între multe alte chestii care nici măcar pe samurai nu cred că-i ajută cu mare lucru.

Una peste alta, deși nu credeam să ajung vreodată să zic asta aici, pe blog, cred că vă puteți mulțumi cu recenzia asta și cu snopul de citate pe care le-am selectat eu.

Cartea, în varianta pe Kindle, o puteți găsi aici. Dar bag de seamă că nu mai e mokka.

Citatele* mele preferate din “Cartea celor cinci cercuri” sunt:

“Nu ar trebui să ai o armă preferată. Să devii prea familiar cu o anumită armă este o greșeală la fel de mare cu aceea de a nu cunoaște acea armă suficient de bine.”

“Când nu poți fi păcălit de alți oameni, atunci înseamnă că ți-ai însușit înțelepciunea strategiei.”

“În toate formele strategiei este necesar să menții poziția de luptă în viața de zi cu zi și poziția de zi cu zi în cea de luptă.”

“Dacă vei încerca să mânuiești sabia cea lungă repede, vei greși Calea. Pentru a mânui sabia cea lungă bine, trebuie să o mânuiești cu calm.”

“Lucrul important la strategie este să suprimi acțiunile care îi folosesc adversarului, dar să le lași să se întâmple pe cele care nu-l ajută cu nimic.”

“Într-un duel trebuie să amâni atacul împotriva adversarului până când, mai întâi, ai recunoscut școala de strategie căreia îi aparține și ai reușit să îi estimezi valoarea, punctele sale puternice și pe cele slabe.”

“Oricând ajungem să fim preocupați de micile detalii, trebuie să ne mărim brusc spiritul, alternând marele cu micul.”

*traducerea îmi aparține

Eric-Emanuel Schmitt – “Cei doi domni din Bruxelles”

Colecțiile de povestiri mă fascinează. Trăiesc o bălmăjeală dubioasă de extaz narativ și de tristețe intrigată. Acțiunea nediluată de nicio descriere inutilă și plicticoasă e ca un shot. Pe de altă parte, mă-ntreb aproape întotdeauna de ce oare n-a avut scriitorul răbdare să scoată un roman întreg din ideea lui. Am zis “aproape” pentru că sunt și cazuri unde-i evident că atâta poate băiatul. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău.

Eric-Emanuel Schmitt are în “Cei doi domni din Bruxelles” doar subiecte ce pot cu ușurință deveni romane. E o carte pe care eu am citit-o în vacanță și mi se pare că e ideală pentru așa ceva. E dură fără să devină brutală, e tristă fără să fie tragică, e vie. O parte din mine tânjește să vorbească despre ce-i în paginile ei, dar mă abțin. Pentru că sunt niște povestiri atât de dense, încât chiar aș strica mult din farmecul lor dacă m-aș apuca să fac eu nevolnice aprecieri p-aci, doar ca să dovedesc că am citit “Doi domni din Bruxelles.”

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Care dintre noi, frecventând nefericirea, nu s-a temut că se va molipsi?”

“Dacă oamenii au naivitatea să creadă în Dumnezeu, câinii au naivitatea să creadă în om.”

“Epoca abracadabrantă în care trăim refuză suferința. După secole de creștinism, a cărui emblemă era un bărbat agonizând pe o cruce, cu piroane înfipte în mâini și în picioare, lumea noastră materialistă are tendința de a alunga calvarul. Când ne încearcă durerea luăm medicamente, droguri sau mergem la terapeut.”

Găsiți “Cei doi domni din Bruxelles” de cumpărat aici.

Haruki Murakami – “Bărbați fără femei”

Nu mai citisem Murakami de mult. De prea mult timp. Mi-era atât de poftă de el, încât “Bărbați fără femei”, colecție de povestiri fiind, nu mi-a ajuns nici pe o măsea. Dar mi-am promis că nu o să mai las lăcomia literară să mă stăpânească așa, ca în trecut, când eram în stare să citesc integral un autor fără niciun fel de pauză între cărțile lui. E prea mare dezamăgirea de la final, când îți dai seama că nu există o următoare carte pe care să o fi scris omul ăla. Ba unii din ei mai au și neobrăzarea să moară până să mai apuce să-mi dea ceva de citit.

“Bărbați fără femei” are unele povestiri realiste. Da’ realiste de tot, fără pic de fantastic într-însele. Trebuie să recunoaștem: asta e o treabă ciudată la Murakami. Bine, în afară de “Underground” și de “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”. Sunt și câteva momente în care lumea aceea mai mult absurdă decât nefirească a lui te înconjoară cu aceeași putere care m-a făcut, în urmă cu mai bine de zece ani, să devin fanul lui Haruki.

Evident că e vorba despre bărbați și femei în cartea asta. Prepoziția “fără” poate fi înlocuită cu altele, după caz. Cred însă că, pentru un japonez iubitor de Occident și de jazz precum e Haruki Murakami, “Bărbați fără femei” șade confortabil pe raftul cu cărți de dragoste, ba poate chiar pe ăla cu povești siropoase. Pentru noi, europeni melodramatici, iubirile din cartea asta apar altfel: ciudate, fragile, nefirești.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“(Prietenele mele) Se hotărau să se mărite cu puțin înainte de a împlini fie treizeci, fie patruzeci de ani, cam așa cum cresc vânzările la calendare pe măsură ce se apropie sfârșitul anului.”

“Pe lumea asta mare sunt și familii fericite și frumoase, în care sunt păstrate mereu relații bune între părinți și copii – cam cu aceeași frecvență cu care vezi un hat-trick la fotbal.”

“Eu nu trebuie doar să uit, ci să țin minte să iert.”

“Țârâitul telefonului în toiul nopții e mereu strident. Sună de parcă cineva ar încerca să distrugă lumea cu o unealtă zdravănă de metal.”

Georges Simenon – “Crime impuni”

Eu, teoretic, ar trebui să știu foarte bine franceză. Și cum, pe măsură ce avansez în vârstă, încep să devin un tip din ce în ce mai atent la teorie, se cheamă că am cam ajuns să cred că eu chiar am un bagaj lingvistic de salvat. Așa mi-am trecut în lista de lectură o carte în limbă străină (alta decât engleză). Asta însemnând că o parte din mine începe să pretindă până și că m-aș mai descurca în germană la fel cum mi se întâmpla pe vremea liceului. Cert e că momentan mă ocup de limba franceză cu frecvența amețitoare de aproximativ trei cărți citite pe an.

“Crime impuni” (“Crimă nepedepsită”) e o carte foarte specială. Am cumpărat-o chiar din Paris, de pe malul Senei, de la unul din faimoșii “buchiniști” pe un preț mai mult decât piperat. Am cumpărat-o în timpul unei mini-vacanțe frumoase în care, deși am fost de mai multe ori la Paris, mă simțeam pentru prima oară… non-turist. Nu eram chiar de-al casei, dar nici o creatura de-aia cu ochii zgâiți și aparatul foto de gât nu mai eram. Dând pe cartea aia mai mult decât făcea, mi-am jurat în barbă că ăsta avea să fie ultimul gest de turist cretin pe care aveam să-l fac, cel puțin în Paris. Două minute mai târziu îmi mai cumpăram o carte de Simenon, la același preț piperat.

Nu mică mi-a fost mirarea să constat că, probabil, nu am ales întâmplător cartea asta. Sau cel puțin ăsta e filmul pe care mi l-am luat atunci când eu, român pe cheiul Senei, am ales fără să răsfoiesc o carte despre care nu știam nimic doar ca să descopăr că unul din personajele cheie ale romanului era tot român. Un român pe care Simenon, probabil în spiritul “Hello Budapest!”, l-a botezat Mikhail Zografi (sic!).

Cartea își contrazice total numele. Deși am mari îndoieli că o va citi vreodată cineva care se va fi împiedicat de articolașul ăsta al meu, tot nu dau spoiler. Am să zic totuși că admir modul meticulos în care mai bine de o jumătate din paginile romanului “Crime impuni” descrie transformarea unui tocilar introvertit și sociofob într-un criminal pasional.

Eu am citit-o într-o ediție (foarte bine conservată) din 1954. În variantă mai nouă (în limba franceză, că-n română ioc) o găsiți aici.

Octavian Paler – “Viața pe un peron”

IMG_4014

 

Îmi aduc aminte de Octavian Paler de la televizor. A făcut parte din primele figuri pe care mintea mea preadolescentină le-a asociat, în 1990, cu ideea de intelectual. Fruntea lui încrețită, ochii mijiți, felul în care își asculta interlocutorul de parcă vedea direct prin craniul lui toate dedesubturile conversației circulându-i prin creier. Cum n-am apucat niciun bunic în viață mă gândeam că mi-aș fi dorit un bunic ca Paler.

N-am mai citit o carte de Octavian Paler din liceu. Cred. “Viața pe un peron” e o carte foarte bună pentru perioada aia. Are un amestec viu de filosofie și poveste, de Cioran și Orwell. Cel mai mult mi-a plăcut perspectiva nebuniei. Una căzută, inversată și inversabilă, în care cămașa de forță pare a se potrivi pe rând, ba personajului principal, ba tuturor celorlalți. În cele din urmă ea, cămașa, se lasă păgubașă, se aruncă mototolită și sinucigașă la pământ: ce mai contează?

Dacă e să sufere de vreo meteahnă “Viața pe un peron”, e că mi se pare un pic prea studiată. Precum poza de intelectual pe care Octavian Paler avea grijă să o afișeze aproape ostentativ la fiecare emisiune tv la care era invitat, la fel și cartea asta dă impresia că se studiază pe sine prea mult, că prea vrea să pară ceea ce ea, draga de ea, e deja de fapt. Și taman trebușoara asta îi dă o notă de artificial nemeritată și nepotrivită.

Puteți cumpăra “Viața pe un peron” de aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“Se pare că, pentru destui inși, înțelepciunea este arta de a te iubi numai pe tine fără ca asta să bată la ochi.”