Neagu Djuvara – “Amintiri din pribegie”

Dragostea mea pentru felul în care scrie Neagu Djuvara are în ea o mare doză de subiectivism. Sunt iremediabil atras de noblețea oamenilor care au fost școliți pe vremuri. De lentoarea afectată cu care își caută vorbele atunci când povestesc. De felul delicios în care acentuează fix cuvintele care trebuie, punând în acel accent toată intonația și fizionomia lor. Mă pomenesc deseori imitându-i atunci când povestesc și îmi dau seama din privirile nerăbdătoare ale interlocutorilor mei că eu n-am savoarea discursului de altă dată, iar cei ai prezentului n-au răbdarea de a mă asculta.

Tot ce am scris mai sus pare a justifica dragostea de asculta un om vorbind, nu de a-l citi. Însă n-ai cum să-l citești pe Djuvara fără să-i auzi vocea și fără să-l vezi stând, distins ca un lord englez, pe un fotoliu din alt secol.

“Amintiri din pribegie” e un jurnal al unei veșnice minunări în fața tuturor surprizelor pe care le poate aduce o perioadă atât de tumultoasă cum i-a fost dat lui Neagu Djuvara să trăiască: două non-sensuri ideologice, al fascismului și apoi al comunismului, separate de un război mondial. Deși zâmbetul fin al experienței pe care ți-o dă vârsta e omniprezent acum, la momentul povestirii, doar un cititor extrem de nepăsător va putea să ignore momentele de înjosire, de sărăcie lucie, de viață grea peste care “Moș Neagu” trece cu multă grație. Poate prea multă?

Din punct de vedere cronologic, cartea începe odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și se termină la prezentul scrierii, trecând prin Paris, Niger, București și făcând referiri la români din toată lumea, cu ramificații temporale în toată perioada anilor 1930 – 2000.

“Amintiri din pribegie” este aur curat pentru oricine iubește limba română și istoria. Nu e necesar să fii îndrăgostit de amândouă, merge și cu una singură. Cred. Eu mă încadrez în prima categorie și mărturisesc că am devorat cartea și tare rău mi-a părut când am terminat-o.

Găsiți Neagu Djuvara – “Amintiri din pribegie” aici.

Citatele mele preferate din “Amintiri din pribegie” sunt:

“La urma urmei, aveam atunci între treizeci și patruzeci de ani, mă credeam în stare să fac pe viteazul. Istoria însă n-a avut nevoie de mine.”

“Mica lui agonisire revenea unui văr primar puțin mai vârstnic, Vinitlă Motaș, diplomat de carieră și el, caracter diametral opus, cam învățat să se lase ajutat de cucoane, de preferință măritate, ocupație care cu vârsta devenise mai puțin rentabilă. Acum, la bătrânețe, trăgea mâța de coadă undeva în Elveția. Când a aflat de providențiala moștenire, la două zile a și murit.”

“Aveam încă o dată dovada că nu există niciun raport între calitatea inteligenței și bunul-simț politic. De aceea sunt eu un partizan hotărât al sufragiului universal, căci un cerșetor analfabet are adesea mai mult bun-simț politic decât cel mai subtil dintre filosofi.”

F.M. Dostoievski – “Amintiri din casa morților”

Am terminat de citit cartea asta prima oară în data de 3 ianuarie 1996. Nu era a mea. O împrumutasem din biblioteca lui Petre, colegul meu de clasă din liceu. Când am citit-o atunci mi s-a părut cam plicticoasă. Citisem “Changi” a lui James Clavell și “Papillon” a lui Henri Charierre și, deh, la vârsta aia n-aveam eu răbdare pentru subtilitățile rusești ale suferinței.

Acum, 23 de ani mai târziu, altfel s-au întâmplat lucrurile. În primul rând mi se pare că însuși exercițiul de a citi ruși clasici în haosul prezentului este o cură de răbdare, de lentoare, de deconectare cum nu se poate mai bine-venită.

Rușii au un stil al lor, în care umilința, suferința, nedreptatea sunt tratate cu atâta pasiune, cu atâta migală, cum numai un popor atât de oropsit ca al lor ar putea naște. Și peste toate tronează un umor care hohotește pentru o frântură de clipă debordant, pentru ca apoi să se stingă și el, firav, în amărăciune.

Cred că nu se poate vorbi despre pasiunea de a citi fără să ai la activ câteva cărți de Dostoievski măcar. N-ai cum să înțelegi unde-i literatura azi fără să-l cunoști pe omul ăsta. Și, între noi fie vorba, dacă ești băiat, asta-i o carte tare potrivită cu care să începi să afli cum scrie Dostoievski. E cu ocnă, cu beție, cu violență. Ce să mai încolo și încoace, are tot ce-i trebuie ca să fie blockbuster. Doar că-i scrisă în altă epocă, în care oamenii aveau timp să se și gândească la lucrurile pe care le citeau. Și atunci autorii le dădeau de gândit.

Sunt tare fericit că am avut ideea ca, o dată la ceva vreme, să reiau câte una din cărțile pe care le-am citit din momentul în care am început să le țin socoteala. Adică din 1995.

“Amintiri din casa morților” o găsiți de cumpărat aici.

Carlos Ruiz Zafon – “Umbra vântului”

Am primit vreo trei-patru cărți de Zafon legate cu o fundă de culoare arămie. Le-am primit cadou, cred că de ziua mea, acum un an. Sau doi? Eu de Zafon nu auzisem nimic-nimicuț. Și nici nu m-am învrednicit să îl cercetez vreun pic înainte să deschid “Umbra vântului” și să ma pun pe citit. Să-l cunosc pe Zafon direct din scrisul lui a fost cea mai bună. Și, dacă vreunul din voi e în aceeași situație, eu vă rog să faceți la fel.

Sincer, acum mi-e teamă să citesc următoarea carte de el. Deja am așteptări. La “Umbra vântului” n-aveam nimic. Ba, poate ascuns pe undeva, dar gata să răbufnească, un dram de circumspecție. Dramul ăla s-a topit după primul paragraf. Cred că n-am mai citit cu atâta poftă de când eram în liceu și îmi pătam mereu paginile cărților cu sos din mâncarea pe care mi-o lăsa maică-mea la prânz și care era mereu aproape rece când o scoteam de pe foc și o puneam în farfurie: n-aveam cum să citesc ca lumea cu mâncarea pe foc. Așa că de corvoada asta scăpam cât mai repede. Unde mai pui că mâncarea rece nici nu se prinde de cratiță, deci nu pierdeam mult timp nici cu spălatul.

Cu fiecare cuvânt pe care îl citeam îmi dădeam seama ce dor îmi fusese de o poveste bună. Cred că lumea asta a noastră, din ce în ce mai lipsită de povești scrise bine și de ochi care să fie dornici să le citească, moare încetișor, odată cu secțiunile de ficțiune de prin librării. Odată cu librăriile. Odată cu scrisul îngrijit, scrisul frumos, scrisul fără niciun fel de limită.

“Umbra vântului” este o poveste. Că-i de dragoste, că-i de groază, că-i polițistă, jur că nu contează ce etichetă e mai mare dintre astea. E o poveste spusă cu desăvârșire, o poveste care te ține în brațele ei și nu-ți dă drumul nicio clipă, care îți alungă somnul și îți ține de foame. Se întâlnesc toți, parcă, în povestea asta: Poe, Rushdie, Murakami, Miller, Llosa. Toți autorii mei preferați ar fi putut să scrie bucăți din “Umbra vântului”, însă niciunul din ei nu cred că ar fi fost în stare să o scrie întreagă, așa cum e ea.

Puteți găsi “Umbra vântului” de cumpărat aici.

Citatele mele preferate din “Umbra vântului” sunt:

“Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim.”

“Ospătarul a încuviințat și a plecat, târându-și picioarele și sufletul.”

“Nu există limbi moarte, ci numai creiere în letargie.”

“M-am simțit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri și suflete fără stăpân, care se cufundau într-un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri își pierdea memoria pe neștiute, zi după zi, simțindu-se cu atât mai înțeleaptă cu cât uita mai mult.”

“… în viață singurul lucru care dă lecții e prejudecata.”

“Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, așa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă din tot și din toate și, în plus, o glumă proastă.”

“Cuvintele cu care se otrăvește inima unui copil din meschinărie sau din ignoranță rămân închistate în memorie și, mai devreme sau mai târziu, îi ard sufletul.”

“Banul e ca orice alt virus: o dată ce putrezește sufletul gazdei, o pornește în căutare de sânge proaspăt.”

“Destinul obișnuiește să stea la cotitură. Parcă-i un borfaș, o știoarfă sau un vânzător de lozuri, cele trei încarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi. Dar ceea ce nu face sunt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.”

“M-am văzut atunci pe mine însumi prin ochii ei: un biet băiat străveziu care crezuse că cucerise lumea într-o oră și care încă nu știa că o poate pierde într-un minut.”

“Una e să crezi în femei și alta e să crezi ce spun ele.”

“Partea grea nu e să câștigi bani pur și simplu. Partea grea e să-i câștigi făcând un lucru căruia să merite să-i dedici viața.”

“Timpul trece cu atât mai grabnic cu cât e mai gol. Viețile lipsite de semnificație ocolesc pe departe, asemenea unor trenuri ce nu opresc în gară.”

Salman Rushdie – “Casa Golden”

Sunt multe, foarte multe cărți de Salman Rushdie pe care le-am citit. Nu cred că-s chiar toate, dar sunt aproape sigur că, dacă zic că le-am citit pe cele mai multe din ele, nu mint. Cel mai mult îmi place să-i citesc cărțile în vacanță. Felul în care el țese povestea se potrivește perfect cu timpul ăla leneș pe care, de la o anumită vârstă încolo, doar în vacanțe îl mai poți întâlni. Și nici măcar în toate.

“Casa Golden” este cea mai altfel carte de Rushdie pe care am citit-o până acum. Are cel mai puțin de basm și cea mai multă realitate. Realitate pe care Salman Rushdie o folosește de obicei doar ca pretext, ca punct de pornire. Lupta pe care a început-o de mult contra religiei prost mânuite, folosite pe post de scuză supremă pentru a măcelări, a cuceri prin violență, a subjuga e în “Casa Golden” mai dezlănțuită ca niciodată din toate punctele de vedere. Al terorii, al isteriei, al violenței, al durerii, al răzbunării, al nebuniei.

Sigur că, dacă începi să duci paralele între personajele construite în cheie realistă și arhetipuri mitologice, lucrurile se complică până la paroxism. Și, parcă pentru a-și râde mai abitir de mințile noastre însetate de a dezlega mistere și conspirații, Salman Rushdie presară peste tot și toate obișnuitu-i strat de pop culture. Doar în poveștile sale Shiva ar putea bea o Coca Cola, iar Icar ar da din aripi în timp ce ar asculta Beach Boys la walkman.

“Casa Golden” e aproape un roman polițist, în care scriitorul tânăr, care încă nu și-a găsit direcția, încearcă să deslușească misterul unei familii extrem de bogate, al cărei aur e clar că ascunde sânge. Totul e foarte ecranizabil, așa cred. Un film aproape mainstream ar ieși din cartea asta a lui Salman Rushdie, cu Rahmengeschichte-ul ei cu tot.

Singura mea rugăminte este asta: dacă doar “Casa Golden” ați citit de Rushdie până acum, vă rog mai citiți măcar încă o carte de el. Orice carte. Nu zic că-i proastă “Casa Golden”. Dimpotrivă. E o carte excelentă. Doar că nu-i așa cum sunt celelalte.

“Casa Golden” de Salman Rushdie o puteți cumpăra de aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“Așa-i făcut omul, ne îndrăgostim de punctele tari ale celuilalt, dar iubrea se adâncește până la permanență când ne îndrăgostim de slăbiciunile celuilalt.”

Albert Camus – “L’ete” (“Vara”)

Albert Camus face parte din scriitori pe care i-am descoperit în adolescență și care sunt îndeajuns de înflăcărați pentru a aprinde imaginația idealistă a acelei vârste. Mă rog, să nu generalizez. Așa s-a întâmplat cu mine. Ai mei nu aveau cine știe ce “provizii” de Camus într-o bibliotecă altfel bine dotată, însă îmi aduc perfect aminte cum am devorat tot ce am găsit de el.

Din când în când aleg să citesc cărți în cele două limbi străine în afară de engleză pe care teoretic le vorbesc, dar pe care practic nu mai am aproape nicio ocazie să le folosesc: franceză și germană. “L’ete” de Camus a fost una din cărțile astea. Și, cum singurul meu contact cu limba franceză este auditiv, la tv, radio sau în conversații mult prea rare, am rămas aproape blocat descoperind cât de frumoasă și îngrijita este limba franceză literară. Cuvintele se echilibrează reciproc, dansează grațios în fraze spiralate, sunt țesute cu o migală și o răbdare cum probabil nu prea mai posedă nimeni în prezent, în nicio limbă.

Trebuie să recunosc că mi-a fost greu să citesc “L’ete” la început. Apoi, încetișor, mersul pe bicicletă și-a revenit și am început să nu-mi mai împleticesc ochii în forme verbale de trecut, subjonctive și alte astfel de alambicate situații.

În “L’Ete”, Albert Camus nu face altceva decât să dea un tur de Mediterană. Un tur în care se oprește ba prin Algeria, ba prin Grecia, ba prin Franța. Ici filosofează amar, colo se revoltă aproape proletar, dincolo descrie suav. Și, peste tot, eseistul face cumva și preia el hățurile la un moment dat. Adică oricât de liric i-ar fi avântul, la un moment dat Camus se oprește brusc și începe să raționeze, câteodată dur, câteodată exaltat.

Recitit dupa vreo 25 de ani, trebuie să recunosc că Albert Camus nu mai e la fel de captivant. Însă nostalgia după vremurile în care astfel de scrieri mă înflăcărau aproape că e îndeajuns să compenseze pentru zâmbetul îngăduitor care mi-a mijit din când în când în colț de gură în timp ce mă delectam cu frumoasa limbă franceză din “L’ete”.

Deși eu am citit-o în limba franceză, a fost tradusă și în limba română. O găsiți aici.

Citatul care mi-a plăcut mie cel mai mult din “L’ete”, de Albert Camus, a fost*:

“Sarcina noastră, a oamenilor, este să găsim acele câteva formule care vor îndulci angoasa infinită a sufletelor libere. Noi suntem cei care trebuie să re-coasem ce s-a deșirat, să facem ca justiția să fie imaginabilă într-o lume atât de strigător la cer de nedreaptă, să facem fericirea să existe pentru oamenii atât de otrăviți de nefericiri seculare. Bineînțeles că e o sarcină supraomenească. Însă noi numim supraomenești sarcinile pe care oamenii le duc la îndeplinire într-un timp foarte lung. Asta-i tot.”

*traducerea îmi aparține

Andrei Pleșu – “Față către față. Întâlniri și portrete” (recenzie)

Nu e cu siguranță prima carte de Andrei Pleșu pe care o citesc. Însă, vrând să caut pe blogul ăsta cam câte să fi fost în total, mi-am dat seama că nici măcar un buton de căutare n-am catadicsit să pun pe undeva. Halal spirit de personalitate online am și eu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” e o carte scrisă în stil jurnalistic. Bine, ca să fiu exact, ar trebui să zic că e scrisă în stilul jurnalistic al lui Andrei Pleșu – ceea ce înseamnă mult mai mult decât am zis eu prima oară, mai sus.

Nu știu cât bine i-a făcut bogata activitate gazetărească spiritului de scriitor al domnului Pleșu, însă fac parte dintre cei care cred cu tărie că editorialele Domniei Sale au ajutat mult jurnalismul de la noi din patrie. Fie și numai pentru că a așezat o ștachetă îndeajuns de sus încât să reprezinte un ideal.

Faptul că “Față către față. Întâlniri și portrete” e scrisă jurnalistic nu e un lucru rău. Cartea se citește ușurel, pare anume concepută pentru omul ocupat, care nu-și poate permite luxul orelor lungi de lectură. Portretele sunt mai degrabă niște crochiuri din câteva detalii trasate din condei sigur. Dar sunt, așa cum e cam tot ce provine din scriitura lui Andrei Pleșu, savuroase. Și n-am ales întâmplător epitetul ăsta. Chiar mi se pare cum nu poate mai potrivit pentru felul în care sunt alese cuvintele, în care enumerările gradează atent descrierea, în care umorul poate fi spumos sau ascuțit precum o lamă de bisturiu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” este o carte pe care o recomand pentru vacanțele celor care nu vor să-și decupleze creierul chiar de tot de la viața de zi cu zi. Așa cum am mai spus, e savuroasă și light, însă conține și o cantitate potrivită de amărăciune și revoltă. “După gust”, cum se zice(a?) prin cărțile de bucate.

Dacă vreți să cumpărați “Față către față. Întâlniri și portrete”, o găsiți aici.

Citatele mele preferate din “Față către față. Întâlniri și portrete” sunt:

“Democrația pare a nu fi altceva decât dreptul egal al tuturora de a se pronunța depsre orice; un ‘ascultă-mă pe mine’ practicat la scară națională. (…) În al doilea rând, se constată că deriva aceasta a competențelor are drept corolar o creștere a irascibilității: cine nu-mi recunoaște priceperea mă jignește; opinia celui care mă contrazice e ‘vexantă’ (competența adevărată accepta mult mai ușor contestația decât cea improvizată, care defilează bățos pe scena publică, sigură și mândră de sine.”

(Despre Ion Frunzetti) “L-am văzut, de-alungul anilor, expus unor nemeritate servituți, ‘utilizat’ pentru corvezi mărunte, sufocat de administrativ și circumstanțial, solicitat când nu trebuia și uitat când ar fi trebuit să fie solicitat, amânat de alții și amânându-se pe sine până în ceasul ultim.”

“De data aceasta avem de-a face cu un sindrom tipic al locului: celui mai bun trebuie să-i dai la cap; trebuie să-l îneci în invidie, în prostie, în bășcălie de maidan. Trebuie să te plângi mereu că lucrurile merg prost, dar să nu-ți riști obrazul în efortul de a le face să meargă bine.”

Thomas De Quincey – “Confesiunile unui opioman englez” – (recenzie)

Și asta e o carte care a zăcut câțiva ani în bibliotecă, pe raftul cu “de citit”. De fapt a zăcut atât de mult timp, încât raftul ăla s-a transformat în mai multe rafturi, iar eu zău că nu mai știu cum de a ajuns ea acolo. Nu prea pare titlul unei cărți pe care s-o faci cadou, deci probabil că mi-am cumpărat-o singurel.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i cel mai bun titlu pe care l-ar putea avea cartea lui Thomas De Quincey în secolul nostru. Pentru că, din punctul de vedere al prezentului, nu prea sunt confesiuni de opioman în cartea asta. Nu și dacă o comparăm cu niște verișori drogangii mai tinerei cum ar fi “Trainspotting” sau nițeluș mai vârstnica “Portocala mecanică”.

Poate multă lume înfierează pudibonderia trecutului, eu însă îi spun delicatețe și recunosc că, pe măsură ce adun ani pe răboj, o admir din ce în ce mai mult. Prea-i totul pe față în zilele noastre. Puțină perdea face lucrurile mult mai incitante, chiar și atunci când e vorba despre agoniile și extazurile pricinuite nu de vreo deviație sexuală, ci de consumul și sevrajul opiului.

De Quincey profită de ocazie și, dacă tot s-a apucat de scris, vâră între experiențele sale și ale altor dependenți o sumedenie de pasaje în care își comunică părerile despre lume. Iar părerile astea ale lui sunt atât de pline de umor sec, atât de auto-ironice, atât de molcome, încât numai ale unui englez ar putea fi, fie el și opioman.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i un manual despre cum să iei și ce pățești dacă te apuci de opiu. Și nu e nici o carte de citit așa, într-o doară, de distracție. E o scriitură ce merită să-i dai atenție, cu care să nu te grăbești și la care eu recomand pauze de gândire după paragrafele mai “adânci”.

Recunosc că nu m-a vrăjit din prima, însă atunci când a reușit să o facă, a făcut-o temeinic, astfel încât acum “Confesiunile unui opioman englez” e una din cărțile mele preferate pe care îmi doresc din toată inima să am timp să o recitesc în viața asta.

Eu am citit-o în românește, însă, din câte am văzut eu, pe principalele site-uri de cărți e stoc-ioc. Dacă vă ține engleza și aveți Kindle, o puteți găsi aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui opioman englez” sunt:

“Națiunile ale căror pături superioare se adresează părintește și afectuos păturilor muncitorești, în special slugilor, se poartă așa pentru că vorbesc din poziția superioară a celor care se bucură de toate drepturile civile, adresându-se celor care nu au niciun drept.”

“… Pentru că patriotismul adevărat și lipsit de afectare își va exprima dragostea într-o formă nobilă, prin sinceritate, și adevăr. Pe când naționalismul – cum am constatat mereu – este ceva de o speță inferioară: necinstit, lipsit de generozitate, sfârșește foarte des în prefăcătorie patentată.”

“Dacă în lume există un chin sufletesc fără putință de alinare, acela este frământarea sufletească pe care ți-o provoacă incomunicabilul.”

“Pe de o parte părerea generală este aceea că o promisiune îl obligă pe cel care o face într-o proporție inversă cu numărul celor cărora le-a fost făcută. Iată de ce vedem cum multe persoane își încalcă promisiunile fără niciun fel de scrupule după ce le fac în fața întregii națiuni, dar își respectă cu religiozitate cuvântul în cazul tuturor înțelegerilor personale; iar încălcarea unei promisiuni față de cineva mai puternic este o faptă pe care fiecare o face pe riscul său.”

Georges Duby – “Cavalerul, femeia și preotul” (recenzie)

“Cavalerul, femeia și preotul” este o carte pe care am primit-o, cred, cadou de la maică-mea. E tipărită la o editură dubioasă, DU Style, care la o căutare superficială pe net nu pare să mai existe. Astfel încât presupun că singura cale de a da de cartea asta este să vă împiedicați de ea prin vreun anticariat.

O la fel de superficială căutare pe net, făcută înainte să mă apuc de citit, mi-a spus că Georges Duby este un istoric francez care se bucura de un ranking șmecher în top istorici specializați pe Evul Mediu. Tipul a scris cu precădere cărți despre istoria societății și a economiei și, cum “Cavalerul, femeia și preotul” fix asta părea să fie, m-am apucat de ea.

Este o istorie extrem de interesantă și de frapantă a instituției maritale în Europa, de la începutul la sfârșitul Evului Mediu. Căsătoria, așa cum o percepem noi azi, n-are nicio treabă cu felul în care ea era înțeleasă acum câteva secole. Nici măcar instituțiile care o sprijină și o consfințesc nu-s aceleași.

Din punct de vedere instituțional, căsătoria a devenit o instituție stabilă și relativ neschimbată de la sfârșitul Evului Mediu și până în zilele noastre. Însă ideea de iubire e o adăugire extrem de recentă. În trecut căsătoria avea scopuri economice, politice, militare, ba uneori chiar religioase, dar niciodată nu era vorba despre dragoste.

E o carte care se adresează doar pasionaților de istorie, o carte care uneori devine hilară prin pragmatism și concizie (care tind să cred că fix în acest scop sunt folosite de multe ori), o carte din care eu am învățat foarte mult despre evoluția percepției asupra ideii de familie pe care noi, europenii, am avut-o în ultimele 8-9 secole.

Dacă îți place istoria și dai peste cartea asta, încearc-o. Nu cred că o să-ți pară rău.

Paul Evdokimov – “Arta icoanei”

Pe blogul ăsta chiar că n-am mai scris de un car de ani. Iar cartea despre care povestesc acum am terminat-o anul trecut în mai (după cum se poate vedea și din postarea de pe Instagram), astfel încât această recenzie este un adevărat test al memoriei mele, dar și unul pentru cât de adâncă este impresia pe care mi-a lăsat-o “Arta icoanei” în suflet.

N-am să dezvolt în niciun fel spinoasa temă a credinței, pentru că nu consider că am căderea să vorbesc despre asta. E alegerea fiecăruia dintre noi dacă credem în ceva sau în cineva. Iar dacă am ales să credem, atunci forma manifestată pe care o ia credința fiecăruia din noi este, din nou, treaba fiecăruia.

Să citești o carte despre icoane poate fi o acțiune total laică, născută dintr-un interes pentru istoria omenirii în general, pentru istoria religiilor sau a artei în special.

Deși motivul lecturii n-a fost cu totul laic pentru mine, mărturisesc că așteptam să dau peste mai multe informații despre icoanele altor religii în afară de ortodoxie, fie și doar folosite pe post de termeni de comparație. N-a fost așa, ceea ce face din lucrarea domnului Paul Edokimov o lectură interesantă mai ales pentru practicanții ortodoxiei.

Evident că nu poate fi vorba despre altceva decât despre credință atunci când scrii despre icoană. Însă, ca orice operă de artă, icoana este o parte componentă a unui întreg sistem de norme socio-culturale ale unui spațiu la un anumit moment. Iar mintea mea și-ar fi dorit mult mai multe astfel de informații și, poate, mai puține motive pentru care e bine să fii ortodox.

Nu-mi pare deloc rău că am citit “Arta icoanei” de Paul Evdokimov, cum nu-mi pare rău pentru aproape niciun rând tipărit pe care l-am citit în viața mea. Cu siguranță că nu e singura carte despre icoane, istoria și simbolistica lor pe care o voi citi în viața mea. Iar dacă aveți voi vreo sugestie, vă voi fi mai mult decât recunoscător.

La data la care am scris această recenzie puteți găsi cartea asta la Cărturești.

Ludmila Patanjoglu – “Regele Scamator Ștefan Iordache”

Eu nu cunosc niciun om pe care să-l fi auzit spunând “mie nu-mi place Ștefan Iordache.” Personal, l-am adorat și am trăit mereu cu senzația că nu l-am văzut de îndeajuns de multe ori. De fiecare dată când îl vedeam pe undeva, când îi auzeam vocea, când îi citeam numele, mi se făcea dor de el.

Nu i-am spus vreodată vreun cuvânt. Singura dată când am stat la mai puțin de un metru de el a fost prin 1998, în Costinești, la Gala Tânărului Actor. Eu nu eram actor. Nici măcar tânăr nu eram, ci aproape un copil. În haosul boem ce domnea în barul de la Forum în fiecare seară, apărea și el din când în când. Tăcut, încruntat, îmbrăcat în negru,  își bea vodcile în tăcere și pleca. Țin minte că mă apropiam de el doar ca să fiu acolo, aproape. Eram sigur că o să simt ceva din energia aia a lui imensă. Dracu’ mai știe câte le simțeam eu pe vremea aia.

Doamna Ludmila Patanjoglu face parte dintr-o specie dispărută între timp. Criticii de teatru. Dar este o doamnă, iar numele dumneaei impunea respect și frică până și printre noi, copilandrii cu gărgăuni de artiști. Și ne-am fi bucurat chiar și de ne-ar fi făcut praf în vreo cronică, pe undeva pe la sfârșit, din două vorbe. Ne-ar fi fost de-ajuns. Am fi fost cineva.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este prima carte din viața mea la care am plâns. Nu mă dau niscaiva Rambo. Bocesc la filme, la teatru. Da’ la citit, până acum, nu mi s-a mai întâmplat. Poate e regretul că m-am lăsat de actorie înainte să o încep. Poate e frustrarea că în cartea asta e vorba despre o lume în care am copilărit, dar care a murit înainte să apuc să mă fac eu mare. Poate mi-e dor de tata. Poate-s toate astea la un loc. Dar am plâns.

Cartea-i structurată în 3 părți distincte. Prima-i cea mai “gustoasă”. E o discuție liberă și frumoasă între autoare și Ștefan Iordache. A doua e formată din vorbele colegilor de teatru și film. Iar a treia este o selecție de pasaje de critică românească și internațională. Prima parte este de o sinceritate pe care doar înțelepciunea vârstei ți-o poate da. Ștefan Iordache este necruțător cu el însuși și iertător cu restul lumii. La cât de vii, de adevărate-s primele două părți, eu unul aș renunța ușor la cea de-a treia, care apare studiată, livrescă.

Actori ca ei nu se mai fac în zilele noastre. Și-s un mare norocos să fi apucat să-i văd pe scenă. Nici oameni ca ei nu mai sunt. Nu zic că suntem mai răi sau mai buni. Suntem diferiți. Iar ceva din mine mă trage spre anii ăia ai copilăriei mele, spre lumea aia pe care simt că aș înțelege-o mai ușor pentru că se mișca mai încet.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este o carte pe care o voi reciti. Și cred că la a doua noastră întâlnire voi plânge mai abitir decât la prima.

Dacă vreți să o cumpărați, e aici.

Citatele mele preferate din “Regele Scamator Ștefan Iordache” sunt:

“Și îmi place nespus de mult un gând al lui Fănuș Neagu. În ‘Frumoșii nebuni ai marilor orașe,’ un personaj spunea că a băut un vin atât de bun că îi venea să îi spună ‘dumneavoastră.'”

“Păi da. Femeia este asemeni pământului: ea este matca, ea duce viața mai departe. Domină totul și toate. Nu există ființă mai puternică decât femeia. Eu cred că EA este cea mai mare minune pe care lăsat-o Dumnezeu pe Pământ.”

“- N-a fost dragoste! N-a fost iubire!

– Dar ce a fost?

– A fost patimă.

– Și e bine sau e rău?

– Nu e rău. Dar nu e bine. Numai iubirea nu are sfârșit. Patima se sfârșește. E ca un foc, e ca o flacără. Rămâne cenușa din gând.”

“Meseria asta, actoria, este arma mea. Numai eu știu să trag cu ea. Un rol se apără cu arma-n mână, ca și cum ți-ai apăra copilul.”