Ludmila Patanjoglu – “Regele Scamator Ștefan Iordache”

Eu nu cunosc niciun om pe care să-l fi auzit spunând “mie nu-mi place Ștefan Iordache.” Personal, l-am adorat și am trăit mereu cu senzația că nu l-am văzut de îndeajuns de multe ori. De fiecare dată când îl vedeam pe undeva, când îi auzeam vocea, când îi citeam numele, mi se făcea dor de el.

Nu i-am spus vreodată vreun cuvânt. Singura dată când am stat la mai puțin de un metru de el a fost prin 1998, în Costinești, la Gala Tânărului Actor. Eu nu eram actor. Nici măcar tânăr nu eram, ci aproape un copil. În haosul boem ce domnea în barul de la Forum în fiecare seară, apărea și el din când în când. Tăcut, încruntat, îmbrăcat în negru,  își bea vodcile în tăcere și pleca. Țin minte că mă apropiam de el doar ca să fiu acolo, aproape. Eram sigur că o să simt ceva din energia aia a lui imensă. Dracu’ mai știe câte le simțeam eu pe vremea aia.

Doamna Ludmila Patanjoglu face parte dintr-o specie dispărută între timp. Criticii de teatru. Dar este o doamnă, iar numele dumneaei impunea respect și frică până și printre noi, copilandrii cu gărgăuni de artiști. Și ne-am fi bucurat chiar și de ne-ar fi făcut praf în vreo cronică, pe undeva pe la sfârșit, din două vorbe. Ne-ar fi fost de-ajuns. Am fi fost cineva.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este prima carte din viața mea la care am plâns. Nu mă dau niscaiva Rambo. Bocesc la filme, la teatru. Da’ la citit, până acum, nu mi s-a mai întâmplat. Poate e regretul că m-am lăsat de actorie înainte să o încep. Poate e frustrarea că în cartea asta e vorba despre o lume în care am copilărit, dar care a murit înainte să apuc să mă fac eu mare. Poate mi-e dor de tata. Poate-s toate astea la un loc. Dar am plâns.

Cartea-i structurată în 3 părți distincte. Prima-i cea mai “gustoasă”. E o discuție liberă și frumoasă între autoare și Ștefan Iordache. A doua e formată din vorbele colegilor de teatru și film. Iar a treia este o selecție de pasaje de critică românească și internațională. Prima parte este de o sinceritate pe care doar înțelepciunea vârstei ți-o poate da. Ștefan Iordache este necruțător cu el însuși și iertător cu restul lumii. La cât de vii, de adevărate-s primele două părți, eu unul aș renunța ușor la cea de-a treia, care apare studiată, livrescă.

Actori ca ei nu se mai fac în zilele noastre. Și-s un mare norocos să fi apucat să-i văd pe scenă. Nici oameni ca ei nu mai sunt. Nu zic că suntem mai răi sau mai buni. Suntem diferiți. Iar ceva din mine mă trage spre anii ăia ai copilăriei mele, spre lumea aia pe care simt că aș înțelege-o mai ușor pentru că se mișca mai încet.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este o carte pe care o voi reciti. Și cred că la a doua noastră întâlnire voi plânge mai abitir decât la prima.

Dacă vreți să o cumpărați, e aici.

Citatele mele preferate din “Regele Scamator Ștefan Iordache” sunt:

“Și îmi place nespus de mult un gând al lui Fănuș Neagu. În ‘Frumoșii nebuni ai marilor orașe,’ un personaj spunea că a băut un vin atât de bun că îi venea să îi spună ‘dumneavoastră.'”

“Păi da. Femeia este asemeni pământului: ea este matca, ea duce viața mai departe. Domină totul și toate. Nu există ființă mai puternică decât femeia. Eu cred că EA este cea mai mare minune pe care lăsat-o Dumnezeu pe Pământ.”

“- N-a fost dragoste! N-a fost iubire!

– Dar ce a fost?

– A fost patimă.

– Și e bine sau e rău?

– Nu e rău. Dar nu e bine. Numai iubirea nu are sfârșit. Patima se sfârșește. E ca un foc, e ca o flacără. Rămâne cenușa din gând.”

“Meseria asta, actoria, este arma mea. Numai eu știu să trag cu ea. Un rol se apără cu arma-n mână, ca și cum ți-ai apăra copilul.”

Gabriel Garcia Marquez – “Ochi de câine albastru”

 

Pe Garcia Marquez mi l-a prezentat, sub forma veacului de singurătate, profa mea de română, doamna Elisabeta Roșca. Ea acum nu mai e. Dar o mare parte din meritul faptului că mi-a plăcut până și programa deșertică a literaturii din liceu îi aparține. Avea profa mea de română meteahna vânătorii de simboluri, a magiei din spatele vorbelor. Afecțiunea asta, cronică la dumneaei, mie mi-a acaparat mintea o bucată suficient de lungă de vreme încât să-mi dau seama de un lucru: cu cât știi mai multe, cu cât citești mai multe, cu atât lucrurile din jurul tău (văzute, simțite, auzite sau citite) capătă mai multă însemnătate.

Să luăm, de exemplu, pereții unei mănăstiri din Bucovina. Ei pot fi orice: prilej pentru un selfie, cruntă lecție de ortodoxie, istorie a artei și a neamului și alte câte și mai câte. Totul depinde de câte au citit până la momentul acela ochii ce le privesc.

Recitind ce am scris mai sus, îmi dau seama că introducerea asta pare că se pregătește a fi urmată de o dezicere superioară de Marquez, cel potrivit pubertății, dar prea pueril pentru un om matur. Departe de mine gândul ăsta. Foarte departe. Mi-a ieșit anapoda începutul. Dar n-am să-l îndrept, pentru că are un fel ciudat de-a se propti în adevăr. Eu, de fapt, voiam doar să-i mulțumesc profei mele de română că mi-a arătat straturile literaturii.

Pe Gabriel Garcia Marquez îl iubesc și azi. Am citit destul de mult din ce a scris și, cu o singură excepție pe care n-am s-o numesc aici, mi-a plăcut tot ce mi-a picat sub ochi. De-asta am și cumpărat “Ochi de câine albastru” în urmă cu câteva luni.

Descoperirea lui ca scriitor crud a fost experiență tare frumoasă. E drept că n-am cum să zic că mi-a plăcut “Ochi de câine albastru”. Nici n-avea cum să-mi placă. Dar, pentru un om care îl iubește pe Marquez, experiența pe care ți-o dă citirea cărții ăsteia e similară cu aia pe care o ai atunci când, într-o seară, proaspăta iubită îți arată albumele cu fotografii de când era ea mică. Cumva, copilul din pozele alea spălăcite te face să iubești și mai mult omul pe care îl ai lângă tine acum.

Gabriel Garcia Marquez – “Ochi de câine albastru” e de cumpărat de aici.

Pascal Bruckner – “Tirania pienitenței”

Singura mea întâlnire de până acum cu scriitura lui Monsierur Bruckner s-a numit “Luni de fiere”. Nu mai știu cum am ajuns eu să posed “Tirania penitenței”, însă mărturisesc că a zăcut în bibliotecă multă vreme. Asta pentru că, trebuie să recunosc, lunile de fiere au fost puțin cam prea… pline de fiere pentru gustul meu.

Dar cum încerc să nu îmi formez o părere despre un scriitor după doar o carte citită, mi-am luat fierea-n dinți și m-am apucat de “Tirania penitenței”. După primele paragrafe mi-am dat seama că e aproape alt Pascal pe care îl citesc aici. Romancierul pervers nu-i pe nicăieri în cartea asta. În locul lui apar un francez patriot, un european mâhnit și un istoric dezgustat de propria-i știință întrupați cu toții în același domn Bruckner care, paradoxal, reușise în precedenta carte pe care i-am citit-o să-mi stimuleze deopotrivă libidoul și greața.

Teoria pe care se bazează cartea asta e nouă pentru mine. Dar frânturi din ea am mai întâlnit, fie scrise pe ici și pe colo, fie rostogolindu-mi-se și mie prin creier. Concentrată la maxim, ea ar suna cam așa: noi, europenii, suntem în prezent atât de preocupați să fim politically correct și să ne turnăm în cap cenușa trecutului sângeros al continentului nostru, încât reușim performanța negativă de a ne anula meritele, spiritul, istoria, prezentul și, daca nu ne trezim mintenaș, viitorul.

Pascal Bruckner este un pic prea sangvin pentru un istoric și un pic prea ancorat în istorie pentru un eseist. “Tirania penitenței” este, însă, o carte scrisă din sufletul lui. Eu asta am simțit asta citind-o. Cu siguranță că voi mai citi Bruckner.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta au fost:

“Europa, asemenea unui boxer groggy, năucit de loviturile pe care și le-a tras singur, se simte depășită de fărădelegi prea greu de suportat.”

“Într-un cuvânt: Europa oferă rațiuni de a crede doar în îndoială, America rațiuni de a te îndoi doar în interiorul unei credințe mai vaste, care le integrează și le absoarbe.”

Octavian Paler – “Viața pe un peron”

IMG_4014

 

Îmi aduc aminte de Octavian Paler de la televizor. A făcut parte din primele figuri pe care mintea mea preadolescentină le-a asociat, în 1990, cu ideea de intelectual. Fruntea lui încrețită, ochii mijiți, felul în care își asculta interlocutorul de parcă vedea direct prin craniul lui toate dedesubturile conversației circulându-i prin creier. Cum n-am apucat niciun bunic în viață mă gândeam că mi-aș fi dorit un bunic ca Paler.

N-am mai citit o carte de Octavian Paler din liceu. Cred. “Viața pe un peron” e o carte foarte bună pentru perioada aia. Are un amestec viu de filosofie și poveste, de Cioran și Orwell. Cel mai mult mi-a plăcut perspectiva nebuniei. Una căzută, inversată și inversabilă, în care cămașa de forță pare a se potrivi pe rând, ba personajului principal, ba tuturor celorlalți. În cele din urmă ea, cămașa, se lasă păgubașă, se aruncă mototolită și sinucigașă la pământ: ce mai contează?

Dacă e să sufere de vreo meteahnă “Viața pe un peron”, e că mi se pare un pic prea studiată. Precum poza de intelectual pe care Octavian Paler avea grijă să o afișeze aproape ostentativ la fiecare emisiune tv la care era invitat, la fel și cartea asta dă impresia că se studiază pe sine prea mult, că prea vrea să pară ceea ce ea, draga de ea, e deja de fapt. Și taman trebușoara asta îi dă o notă de artificial nemeritată și nepotrivită.

Puteți cumpăra “Viața pe un peron” de aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“Se pare că, pentru destui inși, înțelepciunea este arta de a te iubi numai pe tine fără ca asta să bată la ochi.”

George Orwell – “Cărți sau țigări”

IMG_3964

“Cărți sau țigări” e amăruie, făcută să fie citită pe nerăsuflate. E tristă, chiar și atunci când umorul fin și ascuțit al lui Orwell își face treaba. Mi s-a părut că miroase a vechi, a ponosit cartea asta. De parcă personajele și întâmplările ei ar fi stat prea mult într-un șifonier dintr-o casă de bătrâni.

Evident că mi-a plăcut. George Orwell n-are cum să nu-ți placă. Chiar mult mi-a plăcut. Fie că e vorba de suma derizorie pe care englezul de rând o alocă anual cumpărării de cărți, sumă la care autorul ajunge cu o rigoare de contabil, fie că e vorba despre experiențele ilare ale unui vânzător de cărți, ba chiar și atunci când descrie dickensian sistemul de educație britanic  din vremea copilăriei sale, “Cărți sau țigări” vorbește despre noi toți. Britanicii lui pot fi ușor înlocuiți cu oricare alți cetățeni ai lumii occidentale. Anii despre care vorbește par trecuți doar în calendar. Subiectele pe care le tratează rămân actuale, chiar dacă rigoarea violentă a dascălilor de altă dată a fost înlocuită acum de o indolentă ignoranță.
Ce mi-a plăcut mereu la scriitura lui Orwell este faptul că are ascunsă în rândurile ei timiditatea introvertitului. Doar taciturnul căruia nu-i place să fie în centrul atenției poate să observe cu atâta acuratețe și detașare fiecare detaliu al lumii care îl înconjoară.
Puteți cumpăra “Cărți sau țigări” de aici.
Citatele mele preferate din cartea asta sunt:
“Catolicii și comuniștii se aseamănă prin faptul că li se pare de la sine înțeles că un adversar nu poate fi în același timp onest și inteligent.”
“Oamenii vorbesc despre ororile războiului, dar care din armele inventate de om se apropie măcar de cruzimea unora din cele mai obișnuite boli? Moartea naturală înseamnă, aproape prin definiție, ceva lent, duhnitor și dureros.”
“Aveam timp pentru puțină fericire înainte ca viitorul să se prăvălească asupra mea.”

Lucian Boia – “Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine”

IMG_3868

Nu e, cu siguranță, ultima carte de Lucian Boia pe care o voi citi în viața asta. La fel de sigur cum nu e nici prima a lui pe care am citit-o. Doar că, de data asta, am simțit un pic prea intens gustul de superioritate indulgentă și ușor scârbită cu care istoricul își înlănțuie vorbele. Care vorbe au totuși marele merit de a fi pe înțelesul tuturor.

Cu ipoteza că lumea în care trăim poartă într-însa semnele sfârșitului civilizației noastre, așa cum o cunoaștem, exportăm și respirăm noi, m-am întâlnit prima oară la domnul Neagu Djuvara. Iar atunci, aidoma ascultătorului cu urechea încă netăbăcită de reclamele la medicamente de la radio, am început și eu să simt că sfârșitul e aproape. Între timp teoria asta a câștigat din ce în ce mai mulți adepți, carevasăzică a strâns tot mai multe pagini de ipoteze și argumentații. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu încerc să spun că aș fi mai puțin convins că sfârșitul e aproape. Ci doar că m-am mai obișnuit cu ideea.

Ce nu mi-a plăcut la “Sfârșitul Occidentului?” e un tertip literar care, dacă nu mă înșel, își are obârșia într-o fentă de antic orator: te înfățișezi omului ca plutind maiestuos deasupra a două opinii contradictorii, te declari neutru și te dai rotund pentru ca apoi, aproape în silă, să începi și tu să-ți dai cu părerea. Și, odată ce-ai început, pas de te-o mai opri careva. Oricât de pasionat de istorie aș fi, îmi dau seama că nu-i un subiect care să incite cine știe ce interes. Da’ parcă nici cu scheme de-astea de campanie electorală nu cred să câștige  domnul Boia fani pentru istorie. Prefer oricând umorul fin al lui Moș Neagu.

Un lucru mi-a plăcut tare mult la “Sfârșitul Occidentului?”. E o carte care frânge pe genunchi ipocrizia termenului “politically correct”, care a devenit între timp o armă mai înfricoșătoare decât orice poliție politică a văzut vreodată planeta asta. Au fost căteva paragrafe pe care le-am citit cu un rânjet de “da, bă, așa e!” pe chip.

Dacă ideea că Occidentul și a sa civilizație omniprezentă și atotputernică sunt la capătul domniei vă este total nouă, cartea asta e cum nu se poate mai nimerită pentru a vă capta interesul. Cu și mai mare convingere recomand orice altă scriere scriere a lui Lucian Boia celor care simt, fie și pentru o clipă, că s-ar putea îndrăgosti de istorie.

Lucian Boia – “Sfârșitul occidentului? Spre lumea de mâine” poate fi cumpărată de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Istorii ale Europei sunt nenumărate, dar nu există cu adevărat o istorie, și, mai grav încă, nu există o mitologie. Or, fără un orizont mitologic (mitologie însemnând tot ce e credință puternică), nimic remarcabil nu se înfăptuiește pe lumea asta. Din păcate, Europa e mai mult o birocrație decăt o credință.”

“Cultura Internetului înseamnă mai multă informație ca oricând, dar și mai puțină cultură ca oricând, cultura neînsemnând informație brută, ci informație structurată și încărcată cu sens. Or, utilizatorul de Internet se află – singur! – în fața unui amalgam; ca să știe ce să aleagă, să nu cadă în cursa dezinformării sau a manipulărilor, ar trebui să fie deja cultivat (ceea ce nu e cazul pentru cei mai mulți).”

Ion Crișan – “Anghel Saligny”

IMG_3755

Mă îndoiesc sincer că mai există cineva care să fi citit cartea asta în afară de mine. Din mai multe motive. În primul rând pentru că, oricât de mult ai admira podul de la Cernavodă, probabil că nu ți-a dat niciodată ghes curiozitatea să afli mai multe despre omul care l-a proiectat. Apoi pentru că e o carte scrisă și tipărită în 1959 într-un tiraj de “5100 exemplare broșate și 1050 cartonate”. Iar de atunci și până acum șansa ca încă vreo copie să fi supraviețuit e anemică rău de tot.

Motivul pentru care eu, umanist sadea, m-am îndeletnicit cu exercițiul deloc ușor și pe alocuri amuzant al citirii unei cărți plină de zeamă proletcultistă este unul personal. De Anghel Saligny mă leagă niște sânge care s-a tot transmis din generație în generație până a ajuns, diluat și vai de el, și la golanul de mine. Știam destul de multe despre viața stră-străbunicului meu din auzite, însă nu citisem niciodată o carte care să îmi așeze toate faptele într-o ordine cronologică.

Între noi fie vorba, doar pentru asta e bună cartea lui Ion Crișan. Pentru că în rest nu te prea poți bizui pe ce spune el acolo, în capitolele care încep sau se termină cu numărul regulamentar de paragrafe în care autorul înfierează proletar toată societatea capitalist-decadentă a perioadei interbelice. La părțile astea am mustăcit adeseori, nu pentru că frazele ar fi fost prea sforăitoare, ci pentru că felul în care domnul Crișan găsește de cuviință să atace societatea și politicienii acelor vremuri, inclusiv pe Măria Sa Regele, seamănă extrem de mult cu felul în care intelectualii subțiri ai zilelor noastre vorbesc despre venalii aleși ai prezentului.

Despre Anghel Saligny nu am aflat cine știe ce lucruri pe care să nu le fi știut. Unul singur mi-a dat de gândit. Vorbește Ion Crișan în multe locuri din cartea sa despre seriozitatea profesională a lui Saligny care venea la pachet cu o oroare viscerală pentru orice fel de acțiune menită să îl ajute să suie mai sus pe scara socială. Adică omul a refuzat cu încăpățânare să “facă frumos” și a acceptat doar funcții pe care i le-a adus priceperea sa de inginer. Uitându-mă cu ochii amintirii la cele ce știu despre bunicul meu și despre taică-meu (sper să nu se supere pe mine acolo sus, unde sunt amândoi) tind să cred că modestia lui Anghel Saligny nu a fost doar “adusă din condei” de tovarășul Ion Crișan ca să dea bine la ochii înroșiți de convingere ai cenzorului, ci a existat cu adevărat. O simt și eu în oasele mele.

Am mai găsit doar un singur alt exemplar al cărții, pe okazii. Dar eu scriu rândurile astea oricum, pentru că așa e obiceiul. Să scriu aici despre orice carte citesc.

Nici citate demne de ținut minte n-am găsit în scriitura domnului Ion Crișan.

Ian McEwan – “Amsterdam”

IMG_2411

De el am mai citit “Ispășire”, dar cu atât de mult timp în urmă încât tot ce știu e că mi-a plăcut și că mi-am spus atunci că trebuie neapărat să mai citesc cărți scrise de nenea ăsta. Uite că m-am ținut de cuvânt.

“Amsterdam” e foarte bine scrisă, cu un umor fin care lasă în urma lui aromă de brandy de calitate superioară. E o carte despre viață și felul în care reușește ea întotdeauna să ne ia pe noi, bieți muritori mărunți, la un crunt și neiertător mișto. Povestea pe care o țese Ian McEwan e destul de complicată, cu o intrigă demnă de un roman cu doamne în crinolină. Hazardul e cel mai important personaj, cel care apare în momentele cheie și, cu un zâmbet și un ghiont, schimbă, curmă sau înnobilează vieți.

Singurul lucru pe care nu l-am gustat din prima a fost finalul, pe care l-am găsit un pic prea de vodevil pentru gustul meu. Mi s-a părut că McEwan l-a aruncat pe foaie într-o doară. Apoi, gândindu-mă la motivele pentru care scriitorul și-ar fi putut încheia povestea atât de melodramatic, încercând să-mi imaginez alte posibile feluri de a termina povestea, mi-am dat seama că, de fapt, ăsta era singurul posibil.

Puteți cumpăra cartea aici.

Citatele care mi-au plăcut mie din cartea asta sunt:

“De ce mințim de fiecare dată la telefon când suntem treziți din somn? Ce ne apărăm, vulnerabilitatea?”

“Oare de ce cei de la curățătorie încheiau absolut toți nasturii? Din plictiseală sau din sadism?”

Salman Rushdie – “Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile”

IMG_2291

Salman Rushdie face parte din autorii ăia pe care îi iubesc din tot sufletul meu. Îl iubesc pentru că el ia binișor realitatea asta de ne tot întâlnim noi cu ea și o învelește într-o țesătură fermecată care, mai abitir decât orice vrajă, o transformă în basm. Atât de meșteșugit făurită este întrepătrunderea asta între poveste și adevăr, încât basmul pe care îl citești are, din când în când, o frântură de clipire în care dă să semene cu ceva ce știi din viața asta, taman cea de care fugi și te ascunzi în cărți.

“Doi ani, opt luni și douăzecișiopt de zile” nu-i altfel. Urmează același tipar de care abia v-am povestit. Doar că de data asta pânza basmului pare că prinde a se destrăma din când în când, parcă fără voia scriitorului. Cred că lucrul ăsta se întâmplă pentru că realitățile pe care a ales Rushdie să le înveșmânte în poveste au colțurile prea ascuțite și zdrelesc minunea. Ifriții cei haotici și hapsâni ajung să își întemeieze împărății în locuri despre care auzim prea des la știri zilele astea.

Dar e o carte frumoasă, vie și colorată. O carte care respiră aer încărcat de mirodenii, care răsună a hărmălaie de oraș oriental și care te face să o citești cu bucurie de copil. Salman Rushdie rămâne singurul în stare să transforme prezentul în poveste și pe noi în copii cu ochi măriți de nerăbdarea de a afla dacă prințesa îi va înfrânge pe jinnii întunecați.

Puteți cumpăra cartea asta aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Un om înțelept se pregătește întotdeauna de necazuri, dar dacă este cuvenit de modest, norocul îl ia prin surprindere.”

“La începutul fiecărei iubiri există un pact individual pe care fiecare dintre iubiți îl încheie cu propria persoană, un acord prin care acceptă să lase deoparte tot ce nu se potrivește în celălalt de dragul a ceea ce se potrivește. (…) Mai apoi, când iubirea se estompează, pactul secret pare o nebunie, dar chiar dacă e așa, e o nebunie necesară, născută din credința îndrăgostiților în frumusețe, adică în posibilitatea existenței imposibilului, adică a iubirii adevărate.”

“Atunci când o ființă care s-a dovedit toată viața prin fapte își deschide urechile la cuvinte, nu-i greu s-o faci să accepte orice ai turna în ele.”

Roy Winsor – “Three Motives for Murder”

IMG_1999

Cartea asta nu cred că s-a tradus vreodată în românește. Iar eu am găsit-o în biblioteca alor mei, îngălbenită de ani și cu paginile impregnate de mirosul ăla de carte veche care mă face din când în când, în timp ce citesc, să îmi apropii cartea de nas. Tata era pasionat de romanele polițiste. O disprețuia pe Agatha Christie pentru că, spunea el, face mișto de cititor ascunzându-i un indiciu foarte important până la sfârșit. Și uite-așa, oricât de atent ai citi și oricât te-ai chinui, n-ai pur și simplu cum să descoperi cine-i criminalul.

Dar “Three Motives for Murder” nu-i o carte de Agatha Christie. Și, deși numele autorului ei e la fel de englezesc, chiar dacă nu britanic, precum al mult mai faimoasei sale colege de breaslă, eu cartea am găsit-o și am citit-o în franceză. Ai mei sunt, precum era frumos și de bonton pe vremuri, vorbitori de limbă franceză. Și cum lecturile mele de când mi-am luat Kindle sunt predominant în engleză, am profitat de captura făcută din apartamentul babacilor și am citit un roman polițist. Primul după nu știu câți ani.

“Three Motives for Murder” e balsam pentru neuronii obosiți. O singură crimă, puține personaje, oameni politicoși, cu educație aleasă și maniere demne de celălalt mal al Atlanticului, cel mai cu sânge albastru. Înțeleg de ce tata, care n-a avut niciodată probleme în a scăpa de cărțile care nu-l fascinau, a păstrat-o pe asta. Dacă ești atent și citești corect toate indiciile pe care ți le dă nenea Roy Winsor, te prinzi cine-i criminalul. Deși vă mărturisesc că eu mai aveam o bănuială. Una SF.

În franceză nu știu unde să o găsiți, pentru că tata a cumpărat exemplarul de l-am citit eu în 1984. Dar în engleză e aici.