Salman Rushdie – “Casa Golden”

Sunt multe, foarte multe cărți de Salman Rushdie pe care le-am citit. Nu cred că-s chiar toate, dar sunt aproape sigur că, dacă zic că le-am citit pe cele mai multe din ele, nu mint. Cel mai mult îmi place să-i citesc cărțile în vacanță. Felul în care el țese povestea se potrivește perfect cu timpul ăla leneș pe care, de la o anumită vârstă încolo, doar în vacanțe îl mai poți întâlni. Și nici măcar în toate.

“Casa Golden” este cea mai altfel carte de Rushdie pe care am citit-o până acum. Are cel mai puțin de basm și cea mai multă realitate. Realitate pe care Salman Rushdie o folosește de obicei doar ca pretext, ca punct de pornire. Lupta pe care a început-o de mult contra religiei prost mânuite, folosite pe post de scuză supremă pentru a măcelări, a cuceri prin violență, a subjuga e în “Casa Golden” mai dezlănțuită ca niciodată din toate punctele de vedere. Al terorii, al isteriei, al violenței, al durerii, al răzbunării, al nebuniei.

Sigur că, dacă începi să duci paralele între personajele construite în cheie realistă și arhetipuri mitologice, lucrurile se complică până la paroxism. Și, parcă pentru a-și râde mai abitir de mințile noastre însetate de a dezlega mistere și conspirații, Salman Rushdie presară peste tot și toate obișnuitu-i strat de pop culture. Doar în poveștile sale Shiva ar putea bea o Coca Cola, iar Icar ar da din aripi în timp ce ar asculta Beach Boys la walkman.

“Casa Golden” e aproape un roman polițist, în care scriitorul tânăr, care încă nu și-a găsit direcția, încearcă să deslușească misterul unei familii extrem de bogate, al cărei aur e clar că ascunde sânge. Totul e foarte ecranizabil, așa cred. Un film aproape mainstream ar ieși din cartea asta a lui Salman Rushdie, cu Rahmengeschichte-ul ei cu tot.

Singura mea rugăminte este asta: dacă doar “Casa Golden” ați citit de Rushdie până acum, vă rog mai citiți măcar încă o carte de el. Orice carte. Nu zic că-i proastă “Casa Golden”. Dimpotrivă. E o carte excelentă. Doar că nu-i așa cum sunt celelalte.

“Casa Golden” de Salman Rushdie o puteți cumpăra de aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“Așa-i făcut omul, ne îndrăgostim de punctele tari ale celuilalt, dar iubrea se adâncește până la permanență când ne îndrăgostim de slăbiciunile celuilalt.”

Albert Camus – “L’ete” (“Vara”)

Albert Camus face parte din scriitori pe care i-am descoperit în adolescență și care sunt îndeajuns de înflăcărați pentru a aprinde imaginația idealistă a acelei vârste. Mă rog, să nu generalizez. Așa s-a întâmplat cu mine. Ai mei nu aveau cine știe ce “provizii” de Camus într-o bibliotecă altfel bine dotată, însă îmi aduc perfect aminte cum am devorat tot ce am găsit de el.

Din când în când aleg să citesc cărți în cele două limbi străine în afară de engleză pe care teoretic le vorbesc, dar pe care practic nu mai am aproape nicio ocazie să le folosesc: franceză și germană. “L’ete” de Camus a fost una din cărțile astea. Și, cum singurul meu contact cu limba franceză este auditiv, la tv, radio sau în conversații mult prea rare, am rămas aproape blocat descoperind cât de frumoasă și îngrijita este limba franceză literară. Cuvintele se echilibrează reciproc, dansează grațios în fraze spiralate, sunt țesute cu o migală și o răbdare cum probabil nu prea mai posedă nimeni în prezent, în nicio limbă.

Trebuie să recunosc că mi-a fost greu să citesc “L’ete” la început. Apoi, încetișor, mersul pe bicicletă și-a revenit și am început să nu-mi mai împleticesc ochii în forme verbale de trecut, subjonctive și alte astfel de alambicate situații.

În “L’Ete”, Albert Camus nu face altceva decât să dea un tur de Mediterană. Un tur în care se oprește ba prin Algeria, ba prin Grecia, ba prin Franța. Ici filosofează amar, colo se revoltă aproape proletar, dincolo descrie suav. Și, peste tot, eseistul face cumva și preia el hățurile la un moment dat. Adică oricât de liric i-ar fi avântul, la un moment dat Camus se oprește brusc și începe să raționeze, câteodată dur, câteodată exaltat.

Recitit dupa vreo 25 de ani, trebuie să recunosc că Albert Camus nu mai e la fel de captivant. Însă nostalgia după vremurile în care astfel de scrieri mă înflăcărau aproape că e îndeajuns să compenseze pentru zâmbetul îngăduitor care mi-a mijit din când în când în colț de gură în timp ce mă delectam cu frumoasa limbă franceză din “L’ete”.

Deși eu am citit-o în limba franceză, a fost tradusă și în limba română. O găsiți aici.

Citatul care mi-a plăcut mie cel mai mult din “L’ete”, de Albert Camus, a fost*:

“Sarcina noastră, a oamenilor, este să găsim acele câteva formule care vor îndulci angoasa infinită a sufletelor libere. Noi suntem cei care trebuie să re-coasem ce s-a deșirat, să facem ca justiția să fie imaginabilă într-o lume atât de strigător la cer de nedreaptă, să facem fericirea să existe pentru oamenii atât de otrăviți de nefericiri seculare. Bineînțeles că e o sarcină supraomenească. Însă noi numim supraomenești sarcinile pe care oamenii le duc la îndeplinire într-un timp foarte lung. Asta-i tot.”

*traducerea îmi aparține

Andrei Pleșu – “Față către față. Întâlniri și portrete” (recenzie)

Nu e cu siguranță prima carte de Andrei Pleșu pe care o citesc. Însă, vrând să caut pe blogul ăsta cam câte să fi fost în total, mi-am dat seama că nici măcar un buton de căutare n-am catadicsit să pun pe undeva. Halal spirit de personalitate online am și eu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” e o carte scrisă în stil jurnalistic. Bine, ca să fiu exact, ar trebui să zic că e scrisă în stilul jurnalistic al lui Andrei Pleșu – ceea ce înseamnă mult mai mult decât am zis eu prima oară, mai sus.

Nu știu cât bine i-a făcut bogata activitate gazetărească spiritului de scriitor al domnului Pleșu, însă fac parte dintre cei care cred cu tărie că editorialele Domniei Sale au ajutat mult jurnalismul de la noi din patrie. Fie și numai pentru că a așezat o ștachetă îndeajuns de sus încât să reprezinte un ideal.

Faptul că “Față către față. Întâlniri și portrete” e scrisă jurnalistic nu e un lucru rău. Cartea se citește ușurel, pare anume concepută pentru omul ocupat, care nu-și poate permite luxul orelor lungi de lectură. Portretele sunt mai degrabă niște crochiuri din câteva detalii trasate din condei sigur. Dar sunt, așa cum e cam tot ce provine din scriitura lui Andrei Pleșu, savuroase. Și n-am ales întâmplător epitetul ăsta. Chiar mi se pare cum nu poate mai potrivit pentru felul în care sunt alese cuvintele, în care enumerările gradează atent descrierea, în care umorul poate fi spumos sau ascuțit precum o lamă de bisturiu.

“Față către față. Întâlniri și portrete” este o carte pe care o recomand pentru vacanțele celor care nu vor să-și decupleze creierul chiar de tot de la viața de zi cu zi. Așa cum am mai spus, e savuroasă și light, însă conține și o cantitate potrivită de amărăciune și revoltă. “După gust”, cum se zice(a?) prin cărțile de bucate.

Dacă vreți să cumpărați “Față către față. Întâlniri și portrete”, o găsiți aici.

Citatele mele preferate din “Față către față. Întâlniri și portrete” sunt:

“Democrația pare a nu fi altceva decât dreptul egal al tuturora de a se pronunța depsre orice; un ‘ascultă-mă pe mine’ practicat la scară națională. (…) În al doilea rând, se constată că deriva aceasta a competențelor are drept corolar o creștere a irascibilității: cine nu-mi recunoaște priceperea mă jignește; opinia celui care mă contrazice e ‘vexantă’ (competența adevărată accepta mult mai ușor contestația decât cea improvizată, care defilează bățos pe scena publică, sigură și mândră de sine.”

(Despre Ion Frunzetti) “L-am văzut, de-alungul anilor, expus unor nemeritate servituți, ‘utilizat’ pentru corvezi mărunte, sufocat de administrativ și circumstanțial, solicitat când nu trebuia și uitat când ar fi trebuit să fie solicitat, amânat de alții și amânându-se pe sine până în ceasul ultim.”

“De data aceasta avem de-a face cu un sindrom tipic al locului: celui mai bun trebuie să-i dai la cap; trebuie să-l îneci în invidie, în prostie, în bășcălie de maidan. Trebuie să te plângi mereu că lucrurile merg prost, dar să nu-ți riști obrazul în efortul de a le face să meargă bine.”

Thomas De Quincey – “Confesiunile unui opioman englez” – (recenzie)

Și asta e o carte care a zăcut câțiva ani în bibliotecă, pe raftul cu “de citit”. De fapt a zăcut atât de mult timp, încât raftul ăla s-a transformat în mai multe rafturi, iar eu zău că nu mai știu cum de a ajuns ea acolo. Nu prea pare titlul unei cărți pe care s-o faci cadou, deci probabil că mi-am cumpărat-o singurel.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i cel mai bun titlu pe care l-ar putea avea cartea lui Thomas De Quincey în secolul nostru. Pentru că, din punctul de vedere al prezentului, nu prea sunt confesiuni de opioman în cartea asta. Nu și dacă o comparăm cu niște verișori drogangii mai tinerei cum ar fi “Trainspotting” sau nițeluș mai vârstnica “Portocala mecanică”.

Poate multă lume înfierează pudibonderia trecutului, eu însă îi spun delicatețe și recunosc că, pe măsură ce adun ani pe răboj, o admir din ce în ce mai mult. Prea-i totul pe față în zilele noastre. Puțină perdea face lucrurile mult mai incitante, chiar și atunci când e vorba despre agoniile și extazurile pricinuite nu de vreo deviație sexuală, ci de consumul și sevrajul opiului.

De Quincey profită de ocazie și, dacă tot s-a apucat de scris, vâră între experiențele sale și ale altor dependenți o sumedenie de pasaje în care își comunică părerile despre lume. Iar părerile astea ale lui sunt atât de pline de umor sec, atât de auto-ironice, atât de molcome, încât numai ale unui englez ar putea fi, fie el și opioman.

“Confesiunile unui opioman englez” nu-i un manual despre cum să iei și ce pățești dacă te apuci de opiu. Și nu e nici o carte de citit așa, într-o doară, de distracție. E o scriitură ce merită să-i dai atenție, cu care să nu te grăbești și la care eu recomand pauze de gândire după paragrafele mai “adânci”.

Recunosc că nu m-a vrăjit din prima, însă atunci când a reușit să o facă, a făcut-o temeinic, astfel încât acum “Confesiunile unui opioman englez” e una din cărțile mele preferate pe care îmi doresc din toată inima să am timp să o recitesc în viața asta.

Eu am citit-o în românește, însă, din câte am văzut eu, pe principalele site-uri de cărți e stoc-ioc. Dacă vă ține engleza și aveți Kindle, o puteți găsi aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui opioman englez” sunt:

“Națiunile ale căror pături superioare se adresează părintește și afectuos păturilor muncitorești, în special slugilor, se poartă așa pentru că vorbesc din poziția superioară a celor care se bucură de toate drepturile civile, adresându-se celor care nu au niciun drept.”

“… Pentru că patriotismul adevărat și lipsit de afectare își va exprima dragostea într-o formă nobilă, prin sinceritate, și adevăr. Pe când naționalismul – cum am constatat mereu – este ceva de o speță inferioară: necinstit, lipsit de generozitate, sfârșește foarte des în prefăcătorie patentată.”

“Dacă în lume există un chin sufletesc fără putință de alinare, acela este frământarea sufletească pe care ți-o provoacă incomunicabilul.”

“Pe de o parte părerea generală este aceea că o promisiune îl obligă pe cel care o face într-o proporție inversă cu numărul celor cărora le-a fost făcută. Iată de ce vedem cum multe persoane își încalcă promisiunile fără niciun fel de scrupule după ce le fac în fața întregii națiuni, dar își respectă cu religiozitate cuvântul în cazul tuturor înțelegerilor personale; iar încălcarea unei promisiuni față de cineva mai puternic este o faptă pe care fiecare o face pe riscul său.”

Georges Duby – “Cavalerul, femeia și preotul” (recenzie)

“Cavalerul, femeia și preotul” este o carte pe care am primit-o, cred, cadou de la maică-mea. E tipărită la o editură dubioasă, DU Style, care la o căutare superficială pe net nu pare să mai existe. Astfel încât presupun că singura cale de a da de cartea asta este să vă împiedicați de ea prin vreun anticariat.

O la fel de superficială căutare pe net, făcută înainte să mă apuc de citit, mi-a spus că Georges Duby este un istoric francez care se bucura de un ranking șmecher în top istorici specializați pe Evul Mediu. Tipul a scris cu precădere cărți despre istoria societății și a economiei și, cum “Cavalerul, femeia și preotul” fix asta părea să fie, m-am apucat de ea.

Este o istorie extrem de interesantă și de frapantă a instituției maritale în Europa, de la începutul la sfârșitul Evului Mediu. Căsătoria, așa cum o percepem noi azi, n-are nicio treabă cu felul în care ea era înțeleasă acum câteva secole. Nici măcar instituțiile care o sprijină și o consfințesc nu-s aceleași.

Din punct de vedere instituțional, căsătoria a devenit o instituție stabilă și relativ neschimbată de la sfârșitul Evului Mediu și până în zilele noastre. Însă ideea de iubire e o adăugire extrem de recentă. În trecut căsătoria avea scopuri economice, politice, militare, ba uneori chiar religioase, dar niciodată nu era vorba despre dragoste.

E o carte care se adresează doar pasionaților de istorie, o carte care uneori devine hilară prin pragmatism și concizie (care tind să cred că fix în acest scop sunt folosite de multe ori), o carte din care eu am învățat foarte mult despre evoluția percepției asupra ideii de familie pe care noi, europenii, am avut-o în ultimele 8-9 secole.

Dacă îți place istoria și dai peste cartea asta, încearc-o. Nu cred că o să-ți pară rău.

Ludmila Patanjoglu – “Regele Scamator Ștefan Iordache”

Eu nu cunosc niciun om pe care să-l fi auzit spunând “mie nu-mi place Ștefan Iordache.” Personal, l-am adorat și am trăit mereu cu senzația că nu l-am văzut de îndeajuns de multe ori. De fiecare dată când îl vedeam pe undeva, când îi auzeam vocea, când îi citeam numele, mi se făcea dor de el.

Nu i-am spus vreodată vreun cuvânt. Singura dată când am stat la mai puțin de un metru de el a fost prin 1998, în Costinești, la Gala Tânărului Actor. Eu nu eram actor. Nici măcar tânăr nu eram, ci aproape un copil. În haosul boem ce domnea în barul de la Forum în fiecare seară, apărea și el din când în când. Tăcut, încruntat, îmbrăcat în negru,  își bea vodcile în tăcere și pleca. Țin minte că mă apropiam de el doar ca să fiu acolo, aproape. Eram sigur că o să simt ceva din energia aia a lui imensă. Dracu’ mai știe câte le simțeam eu pe vremea aia.

Doamna Ludmila Patanjoglu face parte dintr-o specie dispărută între timp. Criticii de teatru. Dar este o doamnă, iar numele dumneaei impunea respect și frică până și printre noi, copilandrii cu gărgăuni de artiști. Și ne-am fi bucurat chiar și de ne-ar fi făcut praf în vreo cronică, pe undeva pe la sfârșit, din două vorbe. Ne-ar fi fost de-ajuns. Am fi fost cineva.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este prima carte din viața mea la care am plâns. Nu mă dau niscaiva Rambo. Bocesc la filme, la teatru. Da’ la citit, până acum, nu mi s-a mai întâmplat. Poate e regretul că m-am lăsat de actorie înainte să o încep. Poate e frustrarea că în cartea asta e vorba despre o lume în care am copilărit, dar care a murit înainte să apuc să mă fac eu mare. Poate mi-e dor de tata. Poate-s toate astea la un loc. Dar am plâns.

Cartea-i structurată în 3 părți distincte. Prima-i cea mai “gustoasă”. E o discuție liberă și frumoasă între autoare și Ștefan Iordache. A doua e formată din vorbele colegilor de teatru și film. Iar a treia este o selecție de pasaje de critică românească și internațională. Prima parte este de o sinceritate pe care doar înțelepciunea vârstei ți-o poate da. Ștefan Iordache este necruțător cu el însuși și iertător cu restul lumii. La cât de vii, de adevărate-s primele două părți, eu unul aș renunța ușor la cea de-a treia, care apare studiată, livrescă.

Actori ca ei nu se mai fac în zilele noastre. Și-s un mare norocos să fi apucat să-i văd pe scenă. Nici oameni ca ei nu mai sunt. Nu zic că suntem mai răi sau mai buni. Suntem diferiți. Iar ceva din mine mă trage spre anii ăia ai copilăriei mele, spre lumea aia pe care simt că aș înțelege-o mai ușor pentru că se mișca mai încet.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este o carte pe care o voi reciti. Și cred că la a doua noastră întâlnire voi plânge mai abitir decât la prima.

Dacă vreți să o cumpărați, e aici.

Citatele mele preferate din “Regele Scamator Ștefan Iordache” sunt:

“Și îmi place nespus de mult un gând al lui Fănuș Neagu. În ‘Frumoșii nebuni ai marilor orașe,’ un personaj spunea că a băut un vin atât de bun că îi venea să îi spună ‘dumneavoastră.'”

“Păi da. Femeia este asemeni pământului: ea este matca, ea duce viața mai departe. Domină totul și toate. Nu există ființă mai puternică decât femeia. Eu cred că EA este cea mai mare minune pe care lăsat-o Dumnezeu pe Pământ.”

“- N-a fost dragoste! N-a fost iubire!

– Dar ce a fost?

– A fost patimă.

– Și e bine sau e rău?

– Nu e rău. Dar nu e bine. Numai iubirea nu are sfârșit. Patima se sfârșește. E ca un foc, e ca o flacără. Rămâne cenușa din gând.”

“Meseria asta, actoria, este arma mea. Numai eu știu să trag cu ea. Un rol se apără cu arma-n mână, ca și cum ți-ai apăra copilul.”

Gabriel Garcia Marquez – “Ochi de câine albastru”

 

Pe Garcia Marquez mi l-a prezentat, sub forma veacului de singurătate, profa mea de română, doamna Elisabeta Roșca. Ea acum nu mai e. Dar o mare parte din meritul faptului că mi-a plăcut până și programa deșertică a literaturii din liceu îi aparține. Avea profa mea de română meteahna vânătorii de simboluri, a magiei din spatele vorbelor. Afecțiunea asta, cronică la dumneaei, mie mi-a acaparat mintea o bucată suficient de lungă de vreme încât să-mi dau seama de un lucru: cu cât știi mai multe, cu cât citești mai multe, cu atât lucrurile din jurul tău (văzute, simțite, auzite sau citite) capătă mai multă însemnătate.

Să luăm, de exemplu, pereții unei mănăstiri din Bucovina. Ei pot fi orice: prilej pentru un selfie, cruntă lecție de ortodoxie, istorie a artei și a neamului și alte câte și mai câte. Totul depinde de câte au citit până la momentul acela ochii ce le privesc.

Recitind ce am scris mai sus, îmi dau seama că introducerea asta pare că se pregătește a fi urmată de o dezicere superioară de Marquez, cel potrivit pubertății, dar prea pueril pentru un om matur. Departe de mine gândul ăsta. Foarte departe. Mi-a ieșit anapoda începutul. Dar n-am să-l îndrept, pentru că are un fel ciudat de-a se propti în adevăr. Eu, de fapt, voiam doar să-i mulțumesc profei mele de română că mi-a arătat straturile literaturii.

Pe Gabriel Garcia Marquez îl iubesc și azi. Am citit destul de mult din ce a scris și, cu o singură excepție pe care n-am s-o numesc aici, mi-a plăcut tot ce mi-a picat sub ochi. De-asta am și cumpărat “Ochi de câine albastru” în urmă cu câteva luni.

Descoperirea lui ca scriitor crud a fost experiență tare frumoasă. E drept că n-am cum să zic că mi-a plăcut “Ochi de câine albastru”. Nici n-avea cum să-mi placă. Dar, pentru un om care îl iubește pe Marquez, experiența pe care ți-o dă citirea cărții ăsteia e similară cu aia pe care o ai atunci când, într-o seară, proaspăta iubită îți arată albumele cu fotografii de când era ea mică. Cumva, copilul din pozele alea spălăcite te face să iubești și mai mult omul pe care îl ai lângă tine acum.

Gabriel Garcia Marquez – “Ochi de câine albastru” e de cumpărat de aici.

Pascal Bruckner – “Tirania pienitenței”

Singura mea întâlnire de până acum cu scriitura lui Monsierur Bruckner s-a numit “Luni de fiere”. Nu mai știu cum am ajuns eu să posed “Tirania penitenței”, însă mărturisesc că a zăcut în bibliotecă multă vreme. Asta pentru că, trebuie să recunosc, lunile de fiere au fost puțin cam prea… pline de fiere pentru gustul meu.

Dar cum încerc să nu îmi formez o părere despre un scriitor după doar o carte citită, mi-am luat fierea-n dinți și m-am apucat de “Tirania penitenței”. După primele paragrafe mi-am dat seama că e aproape alt Pascal pe care îl citesc aici. Romancierul pervers nu-i pe nicăieri în cartea asta. În locul lui apar un francez patriot, un european mâhnit și un istoric dezgustat de propria-i știință întrupați cu toții în același domn Bruckner care, paradoxal, reușise în precedenta carte pe care i-am citit-o să-mi stimuleze deopotrivă libidoul și greața.

Teoria pe care se bazează cartea asta e nouă pentru mine. Dar frânturi din ea am mai întâlnit, fie scrise pe ici și pe colo, fie rostogolindu-mi-se și mie prin creier. Concentrată la maxim, ea ar suna cam așa: noi, europenii, suntem în prezent atât de preocupați să fim politically correct și să ne turnăm în cap cenușa trecutului sângeros al continentului nostru, încât reușim performanța negativă de a ne anula meritele, spiritul, istoria, prezentul și, daca nu ne trezim mintenaș, viitorul.

Pascal Bruckner este un pic prea sangvin pentru un istoric și un pic prea ancorat în istorie pentru un eseist. “Tirania penitenței” este, însă, o carte scrisă din sufletul lui. Eu asta am simțit asta citind-o. Cu siguranță că voi mai citi Bruckner.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta au fost:

“Europa, asemenea unui boxer groggy, năucit de loviturile pe care și le-a tras singur, se simte depășită de fărădelegi prea greu de suportat.”

“Într-un cuvânt: Europa oferă rațiuni de a crede doar în îndoială, America rațiuni de a te îndoi doar în interiorul unei credințe mai vaste, care le integrează și le absoarbe.”

Octavian Paler – “Viața pe un peron”

IMG_4014

 

Îmi aduc aminte de Octavian Paler de la televizor. A făcut parte din primele figuri pe care mintea mea preadolescentină le-a asociat, în 1990, cu ideea de intelectual. Fruntea lui încrețită, ochii mijiți, felul în care își asculta interlocutorul de parcă vedea direct prin craniul lui toate dedesubturile conversației circulându-i prin creier. Cum n-am apucat niciun bunic în viață mă gândeam că mi-aș fi dorit un bunic ca Paler.

N-am mai citit o carte de Octavian Paler din liceu. Cred. “Viața pe un peron” e o carte foarte bună pentru perioada aia. Are un amestec viu de filosofie și poveste, de Cioran și Orwell. Cel mai mult mi-a plăcut perspectiva nebuniei. Una căzută, inversată și inversabilă, în care cămașa de forță pare a se potrivi pe rând, ba personajului principal, ba tuturor celorlalți. În cele din urmă ea, cămașa, se lasă păgubașă, se aruncă mototolită și sinucigașă la pământ: ce mai contează?

Dacă e să sufere de vreo meteahnă “Viața pe un peron”, e că mi se pare un pic prea studiată. Precum poza de intelectual pe care Octavian Paler avea grijă să o afișeze aproape ostentativ la fiecare emisiune tv la care era invitat, la fel și cartea asta dă impresia că se studiază pe sine prea mult, că prea vrea să pară ceea ce ea, draga de ea, e deja de fapt. Și taman trebușoara asta îi dă o notă de artificial nemeritată și nepotrivită.

Puteți cumpăra “Viața pe un peron” de aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“Se pare că, pentru destui inși, înțelepciunea este arta de a te iubi numai pe tine fără ca asta să bată la ochi.”

George Orwell – “Cărți sau țigări”

IMG_3964

“Cărți sau țigări” e amăruie, făcută să fie citită pe nerăsuflate. E tristă, chiar și atunci când umorul fin și ascuțit al lui Orwell își face treaba. Mi s-a părut că miroase a vechi, a ponosit cartea asta. De parcă personajele și întâmplările ei ar fi stat prea mult într-un șifonier dintr-o casă de bătrâni.

Evident că mi-a plăcut. George Orwell n-are cum să nu-ți placă. Chiar mult mi-a plăcut. Fie că e vorba de suma derizorie pe care englezul de rând o alocă anual cumpărării de cărți, sumă la care autorul ajunge cu o rigoare de contabil, fie că e vorba despre experiențele ilare ale unui vânzător de cărți, ba chiar și atunci când descrie dickensian sistemul de educație britanic  din vremea copilăriei sale, “Cărți sau țigări” vorbește despre noi toți. Britanicii lui pot fi ușor înlocuiți cu oricare alți cetățeni ai lumii occidentale. Anii despre care vorbește par trecuți doar în calendar. Subiectele pe care le tratează rămân actuale, chiar dacă rigoarea violentă a dascălilor de altă dată a fost înlocuită acum de o indolentă ignoranță.
Ce mi-a plăcut mereu la scriitura lui Orwell este faptul că are ascunsă în rândurile ei timiditatea introvertitului. Doar taciturnul căruia nu-i place să fie în centrul atenției poate să observe cu atâta acuratețe și detașare fiecare detaliu al lumii care îl înconjoară.
Puteți cumpăra “Cărți sau țigări” de aici.
Citatele mele preferate din cartea asta sunt:
“Catolicii și comuniștii se aseamănă prin faptul că li se pare de la sine înțeles că un adversar nu poate fi în același timp onest și inteligent.”
“Oamenii vorbesc despre ororile războiului, dar care din armele inventate de om se apropie măcar de cruzimea unora din cele mai obișnuite boli? Moartea naturală înseamnă, aproape prin definiție, ceva lent, duhnitor și dureros.”
“Aveam timp pentru puțină fericire înainte ca viitorul să se prăvălească asupra mea.”