Duiliu Zamfirescu – “Viața la țară”

De fiecare dată când ajung cu planul meu de lectură la capitolul “carte recitită” sunt foarte fericit. Deși mi-a trăznit ideea asta foarte târziu, cred că, într-un fel, e mai bine așa. Cu cât mai mare e diferența de vârstă între cele citire și recitire, cu atât mai puternice sunt cele două senzații care mă încearcă atunci când țin cartea în mână.

Prima e cea de noutate. Eu am citit “Viața la țară” în 1995. Adică acum 22 de ani. Ar fi fost și culmea să am în minte mai mult de câteva nume de personaje, o vagă schemă a desfășurării acțiunii și, poate, vreun fragment care să-mi fi rămas agățat printr-un cotlon de memorie. Așa că o mare parte a acțiunii de recitire e, de fapt, citirea unei cărți cu totul noi.

A doua este cea de familiaritate. Una vagă cum e cea pe care o ai când revezi după mult timp un om care ți-a fost prieten bun. Prieten din ăla atât de bun, încât vă știați toate secretele unul altuia. Iar acum, după ani și ani, stă în fața un om a cărui viață o cunoști perfect până într-un anumit punct. După care… Ceață.

N-am să povestesc despre “Viața la țară”, că probabil că nu interesează pe aproape nimeni o recenzie. Singurii care s-ar putea să mai caute câte ceva sunt elevii. Da’ pe ei îi interesează comentariile, nu recenziile. Am să spun doar că fix pasajele care mă plictiseau în adolescență îmi umplu acum mintea de visare: descrierile naturii. Sunt făcute cu atâta migală, încât e clar că omul care le-a scris avea timp. Timp mult, în care să privească. Mi-ar plăcea mult să fiu plătit ca să scriu descrierile unor peisaje sau ale unor obiecte. Simt că aș fi bun la asta. Încă o meserie fără rost.

În eventualitate absurdă în care ați ajuns cu cititul până aici și vă zgândăre vreo curiozitate despre “Viața la țară”, o puteți cumpăra de aici.

Miyamoto Musashi – “Cartea celor cinci cercuri”

Există niște cărți în lumea asta despre care se spune că trebuie să le citești în viață ca să poți considera că ai  luat contact cu bazele culturii mondiale. Cu toate astea, eu am mari îndoieli că până și oamenii care alcătuiesc listele astea chiar au citit toate cărțile pe care le propovăduiesc. În fine, pe multe astfel de pomelnice bibliofile se găsește “Arta războiului” a lui Sun Tzu, ceaslov care te descurajează de la prima privire. Eu am avut de câteva ori tentativa de a cumpăra varianta tipărită, dar am găsit mereu altă carte mai apetisantă.

Ăsta e motivul pentru care, atunci când am descoperit “Cartea celor cinci cercuri” (care-n varianta în engleză sunt inele), m-am entuziasmat imediat. Martin Lindstrom vorbește despre ea în “Brandwashed” și o cam laudă. Cică ar fi o carte de strategie pe care mulți manageri de top ai lumii au citit-o din scoarță-n scoarță. Mie unuia japonezii mi s-au părut întotdeauna mai ordonați decât chinezii, bașca faptul că am găsit-o pe daiboj în varianta de Kindle și mai era și subțirică, nu înspăimântătoare precum “Arta războiului”.

“Cartea celor cinci cercuri” nu e ceva care să-ți revoluționeze viața sau gândirea. Ba, mai mult decât atât, multe din povețele pe care Miyamoto Musashi le dă luptătorilor sunt chestii de bun-simț și general valabile, pe care le știe cam orice mocofan a pus mâna să se instruiască un pic despre management. Felul în care este scrisă poate fi un test de răbdare. Lucruri folositoare găsești între multe alte chestii care nici măcar pe samurai nu cred că-i ajută cu mare lucru.

Una peste alta, deși nu credeam să ajung vreodată să zic asta aici, pe blog, cred că vă puteți mulțumi cu recenzia asta și cu snopul de citate pe care le-am selectat eu.

Cartea, în varianta pe Kindle, o puteți găsi aici. Dar bag de seamă că nu mai e mokka.

Citatele* mele preferate din “Cartea celor cinci cercuri” sunt:

“Nu ar trebui să ai o armă preferată. Să devii prea familiar cu o anumită armă este o greșeală la fel de mare cu aceea de a nu cunoaște acea armă suficient de bine.”

“Când nu poți fi păcălit de alți oameni, atunci înseamnă că ți-ai însușit înțelepciunea strategiei.”

“În toate formele strategiei este necesar să menții poziția de luptă în viața de zi cu zi și poziția de zi cu zi în cea de luptă.”

“Dacă vei încerca să mânuiești sabia cea lungă repede, vei greși Calea. Pentru a mânui sabia cea lungă bine, trebuie să o mânuiești cu calm.”

“Lucrul important la strategie este să suprimi acțiunile care îi folosesc adversarului, dar să le lași să se întâmple pe cele care nu-l ajută cu nimic.”

“Într-un duel trebuie să amâni atacul împotriva adversarului până când, mai întâi, ai recunoscut școala de strategie căreia îi aparține și ai reușit să îi estimezi valoarea, punctele sale puternice și pe cele slabe.”

“Oricând ajungem să fim preocupați de micile detalii, trebuie să ne mărim brusc spiritul, alternând marele cu micul.”

*traducerea îmi aparține

Eric-Emanuel Schmitt – “Cei doi domni din Bruxelles”

Colecțiile de povestiri mă fascinează. Trăiesc o bălmăjeală dubioasă de extaz narativ și de tristețe intrigată. Acțiunea nediluată de nicio descriere inutilă și plicticoasă e ca un shot. Pe de altă parte, mă-ntreb aproape întotdeauna de ce oare n-a avut scriitorul răbdare să scoată un roman întreg din ideea lui. Am zis “aproape” pentru că sunt și cazuri unde-i evident că atâta poate băiatul. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău.

Eric-Emanuel Schmitt are în “Cei doi domni din Bruxelles” doar subiecte ce pot cu ușurință deveni romane. E o carte pe care eu am citit-o în vacanță și mi se pare că e ideală pentru așa ceva. E dură fără să devină brutală, e tristă fără să fie tragică, e vie. O parte din mine tânjește să vorbească despre ce-i în paginile ei, dar mă abțin. Pentru că sunt niște povestiri atât de dense, încât chiar aș strica mult din farmecul lor dacă m-aș apuca să fac eu nevolnice aprecieri p-aci, doar ca să dovedesc că am citit “Doi domni din Bruxelles.”

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Care dintre noi, frecventând nefericirea, nu s-a temut că se va molipsi?”

“Dacă oamenii au naivitatea să creadă în Dumnezeu, câinii au naivitatea să creadă în om.”

“Epoca abracadabrantă în care trăim refuză suferința. După secole de creștinism, a cărui emblemă era un bărbat agonizând pe o cruce, cu piroane înfipte în mâini și în picioare, lumea noastră materialistă are tendința de a alunga calvarul. Când ne încearcă durerea luăm medicamente, droguri sau mergem la terapeut.”

Găsiți “Cei doi domni din Bruxelles” de cumpărat aici.

Haruki Murakami – “Bărbați fără femei”

Nu mai citisem Murakami de mult. De prea mult timp. Mi-era atât de poftă de el, încât “Bărbați fără femei”, colecție de povestiri fiind, nu mi-a ajuns nici pe o măsea. Dar mi-am promis că nu o să mai las lăcomia literară să mă stăpânească așa, ca în trecut, când eram în stare să citesc integral un autor fără niciun fel de pauză între cărțile lui. E prea mare dezamăgirea de la final, când îți dai seama că nu există o următoare carte pe care să o fi scris omul ăla. Ba unii din ei mai au și neobrăzarea să moară până să mai apuce să-mi dea ceva de citit.

“Bărbați fără femei” are unele povestiri realiste. Da’ realiste de tot, fără pic de fantastic într-însele. Trebuie să recunoaștem: asta e o treabă ciudată la Murakami. Bine, în afară de “Underground” și de “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”. Sunt și câteva momente în care lumea aceea mai mult absurdă decât nefirească a lui te înconjoară cu aceeași putere care m-a făcut, în urmă cu mai bine de zece ani, să devin fanul lui Haruki.

Evident că e vorba despre bărbați și femei în cartea asta. Prepoziția “fără” poate fi înlocuită cu altele, după caz. Cred însă că, pentru un japonez iubitor de Occident și de jazz precum e Haruki Murakami, “Bărbați fără femei” șade confortabil pe raftul cu cărți de dragoste, ba poate chiar pe ăla cu povești siropoase. Pentru noi, europeni melodramatici, iubirile din cartea asta apar altfel: ciudate, fragile, nefirești.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“(Prietenele mele) Se hotărau să se mărite cu puțin înainte de a împlini fie treizeci, fie patruzeci de ani, cam așa cum cresc vânzările la calendare pe măsură ce se apropie sfârșitul anului.”

“Pe lumea asta mare sunt și familii fericite și frumoase, în care sunt păstrate mereu relații bune între părinți și copii – cam cu aceeași frecvență cu care vezi un hat-trick la fotbal.”

“Eu nu trebuie doar să uit, ci să țin minte să iert.”

“Țârâitul telefonului în toiul nopții e mereu strident. Sună de parcă cineva ar încerca să distrugă lumea cu o unealtă zdravănă de metal.”

Georges Simenon – “Crime impuni”

Eu, teoretic, ar trebui să știu foarte bine franceză. Și cum, pe măsură ce avansez în vârstă, încep să devin un tip din ce în ce mai atent la teorie, se cheamă că am cam ajuns să cred că eu chiar am un bagaj lingvistic de salvat. Așa mi-am trecut în lista de lectură o carte în limbă străină (alta decât engleză). Asta însemnând că o parte din mine începe să pretindă până și că m-aș mai descurca în germană la fel cum mi se întâmpla pe vremea liceului. Cert e că momentan mă ocup de limba franceză cu frecvența amețitoare de aproximativ trei cărți citite pe an.

“Crime impuni” (“Crimă nepedepsită”) e o carte foarte specială. Am cumpărat-o chiar din Paris, de pe malul Senei, de la unul din faimoșii “buchiniști” pe un preț mai mult decât piperat. Am cumpărat-o în timpul unei mini-vacanțe frumoase în care, deși am fost de mai multe ori la Paris, mă simțeam pentru prima oară… non-turist. Nu eram chiar de-al casei, dar nici o creatura de-aia cu ochii zgâiți și aparatul foto de gât nu mai eram. Dând pe cartea aia mai mult decât făcea, mi-am jurat în barbă că ăsta avea să fie ultimul gest de turist cretin pe care aveam să-l fac, cel puțin în Paris. Două minute mai târziu îmi mai cumpăram o carte de Simenon, la același preț piperat.

Nu mică mi-a fost mirarea să constat că, probabil, nu am ales întâmplător cartea asta. Sau cel puțin ăsta e filmul pe care mi l-am luat atunci când eu, român pe cheiul Senei, am ales fără să răsfoiesc o carte despre care nu știam nimic doar ca să descopăr că unul din personajele cheie ale romanului era tot român. Un român pe care Simenon, probabil în spiritul “Hello Budapest!”, l-a botezat Mikhail Zografi (sic!).

Cartea își contrazice total numele. Deși am mari îndoieli că o va citi vreodată cineva care se va fi împiedicat de articolașul ăsta al meu, tot nu dau spoiler. Am să zic totuși că admir modul meticulos în care mai bine de o jumătate din paginile romanului “Crime impuni” descrie transformarea unui tocilar introvertit și sociofob într-un criminal pasional.

Eu am citit-o într-o ediție (foarte bine conservată) din 1954. În variantă mai nouă (în limba franceză, că-n română ioc) o găsiți aici.

Octavian Paler – “Viața pe un peron”

IMG_4014

 

Îmi aduc aminte de Octavian Paler de la televizor. A făcut parte din primele figuri pe care mintea mea preadolescentină le-a asociat, în 1990, cu ideea de intelectual. Fruntea lui încrețită, ochii mijiți, felul în care își asculta interlocutorul de parcă vedea direct prin craniul lui toate dedesubturile conversației circulându-i prin creier. Cum n-am apucat niciun bunic în viață mă gândeam că mi-aș fi dorit un bunic ca Paler.

N-am mai citit o carte de Octavian Paler din liceu. Cred. “Viața pe un peron” e o carte foarte bună pentru perioada aia. Are un amestec viu de filosofie și poveste, de Cioran și Orwell. Cel mai mult mi-a plăcut perspectiva nebuniei. Una căzută, inversată și inversabilă, în care cămașa de forță pare a se potrivi pe rând, ba personajului principal, ba tuturor celorlalți. În cele din urmă ea, cămașa, se lasă păgubașă, se aruncă mototolită și sinucigașă la pământ: ce mai contează?

Dacă e să sufere de vreo meteahnă “Viața pe un peron”, e că mi se pare un pic prea studiată. Precum poza de intelectual pe care Octavian Paler avea grijă să o afișeze aproape ostentativ la fiecare emisiune tv la care era invitat, la fel și cartea asta dă impresia că se studiază pe sine prea mult, că prea vrea să pară ceea ce ea, draga de ea, e deja de fapt. Și taman trebușoara asta îi dă o notă de artificial nemeritată și nepotrivită.

Puteți cumpăra “Viața pe un peron” de aici.

Citatul meu preferat din cartea asta este:

“Se pare că, pentru destui inși, înțelepciunea este arta de a te iubi numai pe tine fără ca asta să bată la ochi.”

George Orwell – “Cărți sau țigări”

IMG_3964

“Cărți sau țigări” e amăruie, făcută să fie citită pe nerăsuflate. E tristă, chiar și atunci când umorul fin și ascuțit al lui Orwell își face treaba. Mi s-a părut că miroase a vechi, a ponosit cartea asta. De parcă personajele și întâmplările ei ar fi stat prea mult într-un șifonier dintr-o casă de bătrâni.

Evident că mi-a plăcut. George Orwell n-are cum să nu-ți placă. Chiar mult mi-a plăcut. Fie că e vorba de suma derizorie pe care englezul de rând o alocă anual cumpărării de cărți, sumă la care autorul ajunge cu o rigoare de contabil, fie că e vorba despre experiențele ilare ale unui vânzător de cărți, ba chiar și atunci când descrie dickensian sistemul de educație britanic  din vremea copilăriei sale, “Cărți sau țigări” vorbește despre noi toți. Britanicii lui pot fi ușor înlocuiți cu oricare alți cetățeni ai lumii occidentale. Anii despre care vorbește par trecuți doar în calendar. Subiectele pe care le tratează rămân actuale, chiar dacă rigoarea violentă a dascălilor de altă dată a fost înlocuită acum de o indolentă ignoranță.
Ce mi-a plăcut mereu la scriitura lui Orwell este faptul că are ascunsă în rândurile ei timiditatea introvertitului. Doar taciturnul căruia nu-i place să fie în centrul atenției poate să observe cu atâta acuratețe și detașare fiecare detaliu al lumii care îl înconjoară.
Puteți cumpăra “Cărți sau țigări” de aici.
Citatele mele preferate din cartea asta sunt:
“Catolicii și comuniștii se aseamănă prin faptul că li se pare de la sine înțeles că un adversar nu poate fi în același timp onest și inteligent.”
“Oamenii vorbesc despre ororile războiului, dar care din armele inventate de om se apropie măcar de cruzimea unora din cele mai obișnuite boli? Moartea naturală înseamnă, aproape prin definiție, ceva lent, duhnitor și dureros.”
“Aveam timp pentru puțină fericire înainte ca viitorul să se prăvălească asupra mea.”

Lucian Boia – “Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine”

IMG_3868

Nu e, cu siguranță, ultima carte de Lucian Boia pe care o voi citi în viața asta. La fel de sigur cum nu e nici prima a lui pe care am citit-o. Doar că, de data asta, am simțit un pic prea intens gustul de superioritate indulgentă și ușor scârbită cu care istoricul își înlănțuie vorbele. Care vorbe au totuși marele merit de a fi pe înțelesul tuturor.

Cu ipoteza că lumea în care trăim poartă într-însa semnele sfârșitului civilizației noastre, așa cum o cunoaștem, exportăm și respirăm noi, m-am întâlnit prima oară la domnul Neagu Djuvara. Iar atunci, aidoma ascultătorului cu urechea încă netăbăcită de reclamele la medicamente de la radio, am început și eu să simt că sfârșitul e aproape. Între timp teoria asta a câștigat din ce în ce mai mulți adepți, carevasăzică a strâns tot mai multe pagini de ipoteze și argumentații. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu încerc să spun că aș fi mai puțin convins că sfârșitul e aproape. Ci doar că m-am mai obișnuit cu ideea.

Ce nu mi-a plăcut la “Sfârșitul Occidentului?” e un tertip literar care, dacă nu mă înșel, își are obârșia într-o fentă de antic orator: te înfățișezi omului ca plutind maiestuos deasupra a două opinii contradictorii, te declari neutru și te dai rotund pentru ca apoi, aproape în silă, să începi și tu să-ți dai cu părerea. Și, odată ce-ai început, pas de te-o mai opri careva. Oricât de pasionat de istorie aș fi, îmi dau seama că nu-i un subiect care să incite cine știe ce interes. Da’ parcă nici cu scheme de-astea de campanie electorală nu cred să câștige  domnul Boia fani pentru istorie. Prefer oricând umorul fin al lui Moș Neagu.

Un lucru mi-a plăcut tare mult la “Sfârșitul Occidentului?”. E o carte care frânge pe genunchi ipocrizia termenului “politically correct”, care a devenit între timp o armă mai înfricoșătoare decât orice poliție politică a văzut vreodată planeta asta. Au fost căteva paragrafe pe care le-am citit cu un rânjet de “da, bă, așa e!” pe chip.

Dacă ideea că Occidentul și a sa civilizație omniprezentă și atotputernică sunt la capătul domniei vă este total nouă, cartea asta e cum nu se poate mai nimerită pentru a vă capta interesul. Cu și mai mare convingere recomand orice altă scriere scriere a lui Lucian Boia celor care simt, fie și pentru o clipă, că s-ar putea îndrăgosti de istorie.

Lucian Boia – “Sfârșitul occidentului? Spre lumea de mâine” poate fi cumpărată de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt:

“Istorii ale Europei sunt nenumărate, dar nu există cu adevărat o istorie, și, mai grav încă, nu există o mitologie. Or, fără un orizont mitologic (mitologie însemnând tot ce e credință puternică), nimic remarcabil nu se înfăptuiește pe lumea asta. Din păcate, Europa e mai mult o birocrație decăt o credință.”

“Cultura Internetului înseamnă mai multă informație ca oricând, dar și mai puțină cultură ca oricând, cultura neînsemnând informație brută, ci informație structurată și încărcată cu sens. Or, utilizatorul de Internet se află – singur! – în fața unui amalgam; ca să știe ce să aleagă, să nu cadă în cursa dezinformării sau a manipulărilor, ar trebui să fie deja cultivat (ceea ce nu e cazul pentru cei mai mulți).”

Ion Crișan – “Anghel Saligny”

IMG_3755

Mă îndoiesc sincer că mai există cineva care să fi citit cartea asta în afară de mine. Din mai multe motive. În primul rând pentru că, oricât de mult ai admira podul de la Cernavodă, probabil că nu ți-a dat niciodată ghes curiozitatea să afli mai multe despre omul care l-a proiectat. Apoi pentru că e o carte scrisă și tipărită în 1959 într-un tiraj de “5100 exemplare broșate și 1050 cartonate”. Iar de atunci și până acum șansa ca încă vreo copie să fi supraviețuit e anemică rău de tot.

Motivul pentru care eu, umanist sadea, m-am îndeletnicit cu exercițiul deloc ușor și pe alocuri amuzant al citirii unei cărți plină de zeamă proletcultistă este unul personal. De Anghel Saligny mă leagă niște sânge care s-a tot transmis din generație în generație până a ajuns, diluat și vai de el, și la golanul de mine. Știam destul de multe despre viața stră-străbunicului meu din auzite, însă nu citisem niciodată o carte care să îmi așeze toate faptele într-o ordine cronologică.

Între noi fie vorba, doar pentru asta e bună cartea lui Ion Crișan. Pentru că în rest nu te prea poți bizui pe ce spune el acolo, în capitolele care încep sau se termină cu numărul regulamentar de paragrafe în care autorul înfierează proletar toată societatea capitalist-decadentă a perioadei interbelice. La părțile astea am mustăcit adeseori, nu pentru că frazele ar fi fost prea sforăitoare, ci pentru că felul în care domnul Crișan găsește de cuviință să atace societatea și politicienii acelor vremuri, inclusiv pe Măria Sa Regele, seamănă extrem de mult cu felul în care intelectualii subțiri ai zilelor noastre vorbesc despre venalii aleși ai prezentului.

Despre Anghel Saligny nu am aflat cine știe ce lucruri pe care să nu le fi știut. Unul singur mi-a dat de gândit. Vorbește Ion Crișan în multe locuri din cartea sa despre seriozitatea profesională a lui Saligny care venea la pachet cu o oroare viscerală pentru orice fel de acțiune menită să îl ajute să suie mai sus pe scara socială. Adică omul a refuzat cu încăpățânare să “facă frumos” și a acceptat doar funcții pe care i le-a adus priceperea sa de inginer. Uitându-mă cu ochii amintirii la cele ce știu despre bunicul meu și despre taică-meu (sper să nu se supere pe mine acolo sus, unde sunt amândoi) tind să cred că modestia lui Anghel Saligny nu a fost doar “adusă din condei” de tovarășul Ion Crișan ca să dea bine la ochii înroșiți de convingere ai cenzorului, ci a existat cu adevărat. O simt și eu în oasele mele.

Am mai găsit doar un singur alt exemplar al cărții, pe okazii. Dar eu scriu rândurile astea oricum, pentru că așa e obiceiul. Să scriu aici despre orice carte citesc.

Nici citate demne de ținut minte n-am găsit în scriitura domnului Ion Crișan.

Andre Malraux – “Cuceritorii” și “Calea Regală”

IMG_3600

De fiecare dată când recitesc o carte pe care am citit-o în adolescență îmi vine să mă iau în brațe și să mă pup în creștet pentru ideea asta a mea de a relua lecturile de atunci. Evident că anii sunt păturica flaușată a uitării care se întinde pisicos peste cea mai mare parte a lucrurilor dintre coperțile unei cărți. Dar e uluitor cum îmi aduc aminte, cu o claritate aproape înspăimântătoare, de frânturi perfecte de lectură. Sunt fraze pe care pot spune exact unde le-am citit, în ce eram îmbrăcat și ce stare aveam fix în momentul citirii.

Malraux este un autor care merită citit în adolescență. Mai ales “Cuceritorii”, care e scris cu îngâmfarea tipică primei tinereți. Iar un scriitor la 27 de ani e încă acneic pentru breasla asta. Malraux cel tinerel te taxează dacă nu ești atent. Dialogurile sunt ordonate după niște legi doar de el știute, care par a avea un singur principiu de căpătâi: sfidarea cât mai cruntă a logicii. Acțiunea e densă, iar oamenii în vârsta sunt redați, cu bolile și oboseala lor, din punctul de vedere al unuia care mai are atât de mult de trăit până să ajungă precum personajele sale, încât nu-i pasă de suferințele lor.

Ce am găsit foarte intersant și surpinzător de actual în cartea asta este postfața, scrisă de un Malraux mai matur. Chiar dacă în carte e vorba despre revoluția chineză și despre felul ciudat, aproape pasiv, în care englezii au acceptat pierderea unor teritorii din Asia, monsieur Andre Malraux tot la bucata noastră de pământ ajunge în cele din urmă. Europa unită, din punctul lui de vedere, poate exista doar ca sumă a unor individualități bine protejate. Iaca poznă!

“Calea regală” e, în esență, un roman despre moarte. Scris tot devreme, la doar doi ani după “Cuceritorii”, e deja mai îngăduitor cu atenția ta de cititor. Decorul e tot Asia, cea violată în toate felurile de omul alb. Doar că personajele, pornite într-o călătorie imposibilă și absurdă, sunt unite de un singur lucru: obsesia morții. Mi-ar plăcea să fiu regizor de film și să dau viață secvenței în care Perken, încolțit, ajunge în punctul în care viața devine indiferentă, în care tot ce-i rămâne de ales e felul în care să moară, pentru ca apoi soarta să-i zâmbească. Doar că zâmbetul nu-i blând, ci se transformă într-un rânjet care crește lent, putred, crud spre moarte.

V-ați prins, da? Mi-au plăcut poveștile astea, pentru că sunt scrise cu vâvătaia pasiunii care doar într-un tânăr scriitor poate arde.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din “Cuceritorii” și “Calea regală” sunt:

” Dragul meu, e anarhie atunci când guvernul e slab, nu atunci când nu există guvern.”

“Nimeni nu trăiește în conformitate cu ce crede despre propria viață.”

“Numai noi începem să nu mai credem în Europa; lumea încă privește cu o venerație îndepărtată și plină de teamă aceste bătrâne mâini care bâjbâie în umbră.”

“Adevărata moarte e decăderea.”