Neagu Djuvara – “Amintiri din pribegie”

Dragostea mea pentru felul în care scrie Neagu Djuvara are în ea o mare doză de subiectivism. Sunt iremediabil atras de noblețea oamenilor care au fost școliți pe vremuri. De lentoarea afectată cu care își caută vorbele atunci când povestesc. De felul delicios în care acentuează fix cuvintele care trebuie, punând în acel accent toată intonația și fizionomia lor. Mă pomenesc deseori imitându-i atunci când povestesc și îmi dau seama din privirile nerăbdătoare ale interlocutorilor mei că eu n-am savoarea discursului de altă dată, iar cei ai prezentului n-au răbdarea de a mă asculta.

Tot ce am scris mai sus pare a justifica dragostea de asculta un om vorbind, nu de a-l citi. Însă n-ai cum să-l citești pe Djuvara fără să-i auzi vocea și fără să-l vezi stând, distins ca un lord englez, pe un fotoliu din alt secol.

“Amintiri din pribegie” e un jurnal al unei veșnice minunări în fața tuturor surprizelor pe care le poate aduce o perioadă atât de tumultoasă cum i-a fost dat lui Neagu Djuvara să trăiască: două non-sensuri ideologice, al fascismului și apoi al comunismului, separate de un război mondial. Deși zâmbetul fin al experienței pe care ți-o dă vârsta e omniprezent acum, la momentul povestirii, doar un cititor extrem de nepăsător va putea să ignore momentele de înjosire, de sărăcie lucie, de viață grea peste care “Moș Neagu” trece cu multă grație. Poate prea multă?

Din punct de vedere cronologic, cartea începe odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și se termină la prezentul scrierii, trecând prin Paris, Niger, București și făcând referiri la români din toată lumea, cu ramificații temporale în toată perioada anilor 1930 – 2000.

“Amintiri din pribegie” este aur curat pentru oricine iubește limba română și istoria. Nu e necesar să fii îndrăgostit de amândouă, merge și cu una singură. Cred. Eu mă încadrez în prima categorie și mărturisesc că am devorat cartea și tare rău mi-a părut când am terminat-o.

Găsiți Neagu Djuvara – “Amintiri din pribegie” aici.

Citatele mele preferate din “Amintiri din pribegie” sunt:

“La urma urmei, aveam atunci între treizeci și patruzeci de ani, mă credeam în stare să fac pe viteazul. Istoria însă n-a avut nevoie de mine.”

“Mica lui agonisire revenea unui văr primar puțin mai vârstnic, Vinitlă Motaș, diplomat de carieră și el, caracter diametral opus, cam învățat să se lase ajutat de cucoane, de preferință măritate, ocupație care cu vârsta devenise mai puțin rentabilă. Acum, la bătrânețe, trăgea mâța de coadă undeva în Elveția. Când a aflat de providențiala moștenire, la două zile a și murit.”

“Aveam încă o dată dovada că nu există niciun raport între calitatea inteligenței și bunul-simț politic. De aceea sunt eu un partizan hotărât al sufragiului universal, căci un cerșetor analfabet are adesea mai mult bun-simț politic decât cel mai subtil dintre filosofi.”