Ludmila Patanjoglu – “Regele Scamator Ștefan Iordache”

Eu nu cunosc niciun om pe care să-l fi auzit spunând “mie nu-mi place Ștefan Iordache.” Personal, l-am adorat și am trăit mereu cu senzația că nu l-am văzut de îndeajuns de multe ori. De fiecare dată când îl vedeam pe undeva, când îi auzeam vocea, când îi citeam numele, mi se făcea dor de el.

Nu i-am spus vreodată vreun cuvânt. Singura dată când am stat la mai puțin de un metru de el a fost prin 1998, în Costinești, la Gala Tânărului Actor. Eu nu eram actor. Nici măcar tânăr nu eram, ci aproape un copil. În haosul boem ce domnea în barul de la Forum în fiecare seară, apărea și el din când în când. Tăcut, încruntat, îmbrăcat în negru,  își bea vodcile în tăcere și pleca. Țin minte că mă apropiam de el doar ca să fiu acolo, aproape. Eram sigur că o să simt ceva din energia aia a lui imensă. Dracu’ mai știe câte le simțeam eu pe vremea aia.

Doamna Ludmila Patanjoglu face parte dintr-o specie dispărută între timp. Criticii de teatru. Dar este o doamnă, iar numele dumneaei impunea respect și frică până și printre noi, copilandrii cu gărgăuni de artiști. Și ne-am fi bucurat chiar și de ne-ar fi făcut praf în vreo cronică, pe undeva pe la sfârșit, din două vorbe. Ne-ar fi fost de-ajuns. Am fi fost cineva.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este prima carte din viața mea la care am plâns. Nu mă dau niscaiva Rambo. Bocesc la filme, la teatru. Da’ la citit, până acum, nu mi s-a mai întâmplat. Poate e regretul că m-am lăsat de actorie înainte să o încep. Poate e frustrarea că în cartea asta e vorba despre o lume în care am copilărit, dar care a murit înainte să apuc să mă fac eu mare. Poate mi-e dor de tata. Poate-s toate astea la un loc. Dar am plâns.

Cartea-i structurată în 3 părți distincte. Prima-i cea mai “gustoasă”. E o discuție liberă și frumoasă între autoare și Ștefan Iordache. A doua e formată din vorbele colegilor de teatru și film. Iar a treia este o selecție de pasaje de critică românească și internațională. Prima parte este de o sinceritate pe care doar înțelepciunea vârstei ți-o poate da. Ștefan Iordache este necruțător cu el însuși și iertător cu restul lumii. La cât de vii, de adevărate-s primele două părți, eu unul aș renunța ușor la cea de-a treia, care apare studiată, livrescă.

Actori ca ei nu se mai fac în zilele noastre. Și-s un mare norocos să fi apucat să-i văd pe scenă. Nici oameni ca ei nu mai sunt. Nu zic că suntem mai răi sau mai buni. Suntem diferiți. Iar ceva din mine mă trage spre anii ăia ai copilăriei mele, spre lumea aia pe care simt că aș înțelege-o mai ușor pentru că se mișca mai încet.

“Regele Scamator Ștefan Iordache” este o carte pe care o voi reciti. Și cred că la a doua noastră întâlnire voi plânge mai abitir decât la prima.

Dacă vreți să o cumpărați, e aici.

Citatele mele preferate din “Regele Scamator Ștefan Iordache” sunt:

“Și îmi place nespus de mult un gând al lui Fănuș Neagu. În ‘Frumoșii nebuni ai marilor orașe,’ un personaj spunea că a băut un vin atât de bun că îi venea să îi spună ‘dumneavoastră.'”

“Păi da. Femeia este asemeni pământului: ea este matca, ea duce viața mai departe. Domină totul și toate. Nu există ființă mai puternică decât femeia. Eu cred că EA este cea mai mare minune pe care lăsat-o Dumnezeu pe Pământ.”

“- N-a fost dragoste! N-a fost iubire!

– Dar ce a fost?

– A fost patimă.

– Și e bine sau e rău?

– Nu e rău. Dar nu e bine. Numai iubirea nu are sfârșit. Patima se sfârșește. E ca un foc, e ca o flacără. Rămâne cenușa din gând.”

“Meseria asta, actoria, este arma mea. Numai eu știu să trag cu ea. Un rol se apără cu arma-n mână, ca și cum ți-ai apăra copilul.”

Pierre Choderlos De Laclos – “Legături primejdioase”

Nu știu eu ce se mai învață la literatură universală prin liceu. De fapt, n-am habar dacă se mai face materia asta. Dar, pe vremea mea, ăsta a fost unul din primele romane pe care le-am studiat la literatură universală – capitolul roman de corespondență. Datorită lui musiu De Laclos am devorat și “Oameni sărmani” al lui Dostoievski la vreo câteva luni după “Legături”.

Romanul de corespondență e o chestie foarte cool de fapt. Încercarea constantă de a înțelege acțiunea citind schimbul de scrisori între niște oameni îți ține mintea trează. Plus că, fie ele și născocite, tot simți o plăcere vinovată citind scrisori ce nu ți-au fost adresate, aflând secretele unor oameni pe care nu-i cunoști. Din păcate, în zilele noastre scrisori nu se mai scriu, iar un roman de mailuri cred că ar fi o porcărie scârboasă și aridă.

“Legături primejdioase” este scris într-un limbaj pe care nu mai are nimeni timp să-l înțeleagă. Ideile se ascund în spatele unor cuvinte care dansează alambicat unele cu altele. Frazele se lungesc cu farafastâcuri stilistice, arhaismele se lăfăie în sufletul poveștii ca la ele acasă, verbele își învelesc sensul în straturi multe de catifea și mătase.

Dacă nu iubești cuvântul, dacă ți se pare exasperant să cauți sensul printre pliuri și volane de metafore, atunci poate că o să-ți placă filmul. Da, s-a făcut un film după cartea asta. În rolurile principale sunt John Malkovich, Glenn Close și Michelle Pfeiffer.

Prima dată am citit cartea din biblioteca alor mei, unde era împărțită în două volume din colecția “Biblioteca pentru toți” sau “bepete” cum era ea acronimizată minuscul pe cotor. Habar n-am pe unde or fi cărțile alea (poza e luată de pe okazii); așa că acum, când a fost s-o recitesc, m-a pus Zeul Întunecat al Literaturii să o iau pe Kindle. În engleză. Mi s-au împiedicat neuronii unii de ceilalți până i-am dresat să înțeleagă un text atât de alambicat. Voi o puteți găsi tradusă în românește (și la preț redus) aici. Iar dacă sunteți masochiști ca mine, uite și variantă digitală în engleză – aici.

Citatele mele preferate din Pierre Choderlos De Laclos – “Legături primejdioase” sunt*:

“Un roman de o moralitate echivocă este o otravă periculoasă; unul a cărui singură calitate e mediocritatea poate fi cel mult inutil.”

“În Franța ridicolul este mult prea temut; oamenii preferă să fie vicioși.”

“Să știi să faci pe cineva fericit este, pentru un bărbat, calea spre succes; în timp ce pentru o femeie acesta este însuși succesul.”

“Dragostea este mult mai harnică în a se dezvălui decât este indiferența în a o ascunde.”

“… este necesar să te înțelegi bine cu femeile bătrâne, deoarece ele sunt cele care hotărăsc reputația celor tinere.”

“… acesta-i adevăratul  portret al omenirii: cu toții deșănțați în planurile lor, iar când apare vreo slăbiciune în timp ce încearcă să și le împlinească, pe aceea o numesc probitate morală.”

*traducerea din engleză îmi aparține

 

Gabriel Garcia Marquez – “Ochi de câine albastru”

 

Pe Garcia Marquez mi l-a prezentat, sub forma veacului de singurătate, profa mea de română, doamna Elisabeta Roșca. Ea acum nu mai e. Dar o mare parte din meritul faptului că mi-a plăcut până și programa deșertică a literaturii din liceu îi aparține. Avea profa mea de română meteahna vânătorii de simboluri, a magiei din spatele vorbelor. Afecțiunea asta, cronică la dumneaei, mie mi-a acaparat mintea o bucată suficient de lungă de vreme încât să-mi dau seama de un lucru: cu cât știi mai multe, cu cât citești mai multe, cu atât lucrurile din jurul tău (văzute, simțite, auzite sau citite) capătă mai multă însemnătate.

Să luăm, de exemplu, pereții unei mănăstiri din Bucovina. Ei pot fi orice: prilej pentru un selfie, cruntă lecție de ortodoxie, istorie a artei și a neamului și alte câte și mai câte. Totul depinde de câte au citit până la momentul acela ochii ce le privesc.

Recitind ce am scris mai sus, îmi dau seama că introducerea asta pare că se pregătește a fi urmată de o dezicere superioară de Marquez, cel potrivit pubertății, dar prea pueril pentru un om matur. Departe de mine gândul ăsta. Foarte departe. Mi-a ieșit anapoda începutul. Dar n-am să-l îndrept, pentru că are un fel ciudat de-a se propti în adevăr. Eu, de fapt, voiam doar să-i mulțumesc profei mele de română că mi-a arătat straturile literaturii.

Pe Gabriel Garcia Marquez îl iubesc și azi. Am citit destul de mult din ce a scris și, cu o singură excepție pe care n-am s-o numesc aici, mi-a plăcut tot ce mi-a picat sub ochi. De-asta am și cumpărat “Ochi de câine albastru” în urmă cu câteva luni.

Descoperirea lui ca scriitor crud a fost experiență tare frumoasă. E drept că n-am cum să zic că mi-a plăcut “Ochi de câine albastru”. Nici n-avea cum să-mi placă. Dar, pentru un om care îl iubește pe Marquez, experiența pe care ți-o dă citirea cărții ăsteia e similară cu aia pe care o ai atunci când, într-o seară, proaspăta iubită îți arată albumele cu fotografii de când era ea mică. Cumva, copilul din pozele alea spălăcite te face să iubești și mai mult omul pe care îl ai lângă tine acum.

Gabriel Garcia Marquez – “Ochi de câine albastru” e de cumpărat de aici.

Henry Miller – “Zile liniștite la Clichy”

 

Henry Miller, atunci când am făcut cunoștință cu el, m-a dărâmat pur și simplu. Vâna cu care scria, ușurința cu care reușea să treacă de la cea mai abjectă pornografie la cele mai înălțătoare monologuri filosofice, absurdul firesc al epicului și, mai cu seamă, gustul amar, mahmur pe care ți-l lasă în gură o oră de lectură a oricărui roman de-al său – cu astea m-a fermecat pe mine Miller. Și încă mă mai farmecă.

Dar “Zile liniștite la Clichy” e o carte subțirică, în paginile căreia au reușit să încapă două povestiri, nu una. Nu că n-ar fi fost o fericire să le citesc, că a fost. Dar m-a convins de un lucru cartea asta: Miller, ca să fie el însuși, în întreaga-i splendoare, are nevoie de spațiul larg pe care i-l oferă un roman.

Sigur, astea-s două povestiri scrise pe la începuturi și rescrise dupa cincisprezece ani. Adică de un Miller pe cât de matur ar fi putut el fi vreodată. Da’ mie îmi par înghesuite ca un grăsan haios și bonom într-un WC de avion. Pentru un consumator de Miller sunt o experiență frumoasă, poate un pic ciudată. Dar dacă asta-i prima carte a lui pe care ai de gând să o citești, sfatul meu este să încerci cu alta, una mai groasă.

De cumpărat, o găsești aici.

Georges Simenon – “Le locataire”

Am lăsat titlul cărții în franceză pentru că, din câte mi-a arătat mie Sfântu’ Gugăl, “Le Locataire” nu a fost vreodată tradus în limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată. Iar dacă până acum nu s-a înâmplat minunea, slabe șanse să riște vreo editură să traducă o carte polițistă veche.

Bine, de fapt “Le Locataire” e o carte polițistă doar pentru cei care n-au citit-o. Că doar n-ai cum să numești astfel un roman care-i mai degrabă psihologic și, mai ales, un roman în care autorul îl face pe cititor să fie martor la crimă și îl obligă să absenteze de la aproape întreaga investigație. E cu sindrom Stockholm și chiar cu o țâră de absurd pe ici, pe colo.

Mi se pare foarte interesantă obsesia lui Simenon pentru români. Și aici, ca și în “Crime impuni”, unul din personaje e compatriot de-al nostru. Și, culmea, nu-i el criminalul.

Eu am citit o ediție Gallimard din 1934, cumpărată la un preț piperat de la buchiniștii de pe malul Senei. Mi-e tare dragă cartea asta pentru că miroase cum miroseau cărțile vechi pe care le citeam în copilărie și, mai ales, pentru că acea călătorie la Paris a fost foarte frumoasă.

Două citate* am ales să pun la colecție din “Le locataire”.

“Își răscolea memoria în căutarea a încă un lucru de povestit, ceva consolator și fluid ca un cântec napoletan.”

“Plângea în timp ce pregătea cina. Plângea în liniște, cum numai femeile trecute de o anumită vârstă știu să o facă.”

*Traducerea îmi aparține

Mircea Cărtărescu – “Ochiul căprui al dragostei noastre”

Nu am mai citit până acum nimic de Mircea Cărtărescu. În adolescență l-am evitat din teribilism, apoi din întâmplare. Acum îmi pare rău. Am descoperit unul din ultimii mânuitori iscusiți de cuvinte. Să faci fraze frumoase fără să devii fanfaron al vorbelor e o treabă care cere migală și pasiune. Iar domnul Mircea Cărtărescu are câteva pasaje splendide în “Ochiul căprui al dragostei noastre.”

O adunătură de povestiri pe care le unește tristețea. Asta cred eu că este cartea pe care abia ce am terminat-o. Oricare ar fi subiectul, până și atunci când e hâtru, lui Cărtărescu tot îi scapă un pic de tristețe în scriitură. Am zis “o adunătură de povestiri”, dar nu e chiar așa. Sunt eseuri, necrologuri, nuvele fantastice, poeme în proză, memorii. Toate adunate buchet și ținute împreună de firul subțire al tristeții care uneori te sufocă precum un cablu mânuit de un asasin profesionist, alteori aproape că dispare acoperit de verde vervă verbală.

Puteți cumpăra “Ochiul căprui al dragostei noastre” de aici.

Citatele mele preferate sunt:

“Modernitatea presupunea o civilizație centrată pe cultură, o cultură centrată pe artă, o artă centrată pe literatură și o literatură centrată pe poezie. Poezia, în epoca lui Valery, Ungaretii și T.S. Eliot, era miezul miezului lumii noastre. Astăzi des-centralizarea postmodernă a produs o civilizație fără cultură, o cultură fără artă, o artă fără literatură și o literatură fără poezie. Într-un fel, polii vieții umane s-au inversat brusc și catastrofal, și primele victime au fost poeții” (Pisica moartă a poeziei de azi)

“Am venit pentru mare, dar n-am chef să merg la plajă. Am fost doar o dată în patru zile: burtoși și burtoase cu milioanele, ca o colonie de lei de mare, luptându-se pentru petec de nisip. Femei cu țâțele goale încremenite în apa până la genunchi. Gogoși și bere, pescăruși ciugulindu-ți degetele de la picioare. Muzica noastră cu mișcări din buric la toate megafoanele. Țigănci vânzând porumb fiert. Copii în fundul gol greblând nisipul. Marea a îmbătrânit uluitor în doar două milenii: cândva o Venus ieșită din valuri, pe o scoică în evantai, e acum o târfă senilă, cu fardul întins ca o mască și rujul mânjindu-i dantura falsă.” (Pontus Axeinos)

Pascal Bruckner – “Tirania pienitenței”

Singura mea întâlnire de până acum cu scriitura lui Monsierur Bruckner s-a numit “Luni de fiere”. Nu mai știu cum am ajuns eu să posed “Tirania penitenței”, însă mărturisesc că a zăcut în bibliotecă multă vreme. Asta pentru că, trebuie să recunosc, lunile de fiere au fost puțin cam prea… pline de fiere pentru gustul meu.

Dar cum încerc să nu îmi formez o părere despre un scriitor după doar o carte citită, mi-am luat fierea-n dinți și m-am apucat de “Tirania penitenței”. După primele paragrafe mi-am dat seama că e aproape alt Pascal pe care îl citesc aici. Romancierul pervers nu-i pe nicăieri în cartea asta. În locul lui apar un francez patriot, un european mâhnit și un istoric dezgustat de propria-i știință întrupați cu toții în același domn Bruckner care, paradoxal, reușise în precedenta carte pe care i-am citit-o să-mi stimuleze deopotrivă libidoul și greața.

Teoria pe care se bazează cartea asta e nouă pentru mine. Dar frânturi din ea am mai întâlnit, fie scrise pe ici și pe colo, fie rostogolindu-mi-se și mie prin creier. Concentrată la maxim, ea ar suna cam așa: noi, europenii, suntem în prezent atât de preocupați să fim politically correct și să ne turnăm în cap cenușa trecutului sângeros al continentului nostru, încât reușim performanța negativă de a ne anula meritele, spiritul, istoria, prezentul și, daca nu ne trezim mintenaș, viitorul.

Pascal Bruckner este un pic prea sangvin pentru un istoric și un pic prea ancorat în istorie pentru un eseist. “Tirania penitenței” este, însă, o carte scrisă din sufletul lui. Eu asta am simțit asta citind-o. Cu siguranță că voi mai citi Bruckner.

Puteți cumpăra cartea asta de aici.

Citatele mele preferate din cartea asta au fost:

“Europa, asemenea unui boxer groggy, năucit de loviturile pe care și le-a tras singur, se simte depășită de fărădelegi prea greu de suportat.”

“Într-un cuvânt: Europa oferă rațiuni de a crede doar în îndoială, America rațiuni de a te îndoi doar în interiorul unei credințe mai vaste, care le integrează și le absoarbe.”

Liddell Hart – “Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” (vol I & II)

Cartea asta am rechiziționat-o din biblioteca tatălui meu. E atât de veche, încât are prețul în lei vechi pe ea: 23.000 de lei fiecare din cele două volume. Îmi amintesc de mine dorindu-mi să o citesc pe vremea când eram în liceu, apoi în facultate și neavând niciodată timp pentru ea. Las’ că am avut acum, la 38 de ani.

Sir B.H. Liddell Hart este unul din cei mai mari istorici și teoreticieni militari pe care i-a avut vreodată Anglia. Iar scrierile Domniei Sale despre al Doilea Război Mondial sunt cu atât mai valoroase, cu cât Mr. Hart a fost cadru militar activ, capitularea Germaniei găsindu-l căpitan în armata britanică.

“Istoria celui de-al Doilea Război Mondial” este cea mai militară carte pe care am citit-o în viața mea. Numerele de divizii se succed cu o viteză amețitoare pentru ochii de profan. La fel și numele ofițerilor aflați în posturi de comandă de ambele părți ale frontului. În afară de marile staruri, Guderian, Runstedt, Yamato, Patton, Montgomery sau Clarke, există zeci de alte nume pe care nici măcar nu m-am străduit să le țin minte.

N-am să mă dau mare. Pe alocuri e greu de citit cartea asta. Devine  deseori mult prea tehnică. Însă pasajele în care Liddell Hart analizează războiul și modul în care el a fost purtat prin prisma educației și experienței sale compensează din plin ariditatea celorlalte. Citind câte ceva despre autor am aflat că există un “mit Rommel”. Ei bine, nu știu la alții cum e, dar pentru Sir Liddell neamțul ăsta e mai presus de greșeală și are geniul strategic al tuturor comandanților aliați combinați.

Dacă ar fi să rezum felul în care se înțelege războiul din paginile acestei cărți, aș zice așa: nemții au fost primii (și în bună măsură singurii) care au înțeles felul în care se puteau folosi noile arme ale epocii – tancurile și submarinele; britanicii au atacat mereu cătinel, fără grabă și numai după ce își făceau grămezi de provizii; cele mai multe bătălii au fost pierdute din cauza unor incredibile erori de comunicare între comandanți; deși toată lumea îi ura pe ruși, fără ei nu prea poate fi nimeni sigur despre rezultatul final sau durata războiului; nemții s-ar fi descurcat mult mai bine din punct de vedere militar fără Hitler; italienii sunt de râsul curcilor.

M-am umflat în pene când am citit părerea acestui om priceput într-ale marilor războaie despre momentul 23 august 1944. Chiar ne-am ales un moment mișto să întoarcem armele. Bine, în cele din urmă n-a fost mișto decât pentru Stalin, da’ ideea e că o carte am avut și am jucat-o frumos.

Cartea, din păcate, se mai găsește doar prin anticariate. N-a reeditat-o nimeni.

Papus – “Kabbala”

Ce știam eu despre Kabbala era fix cât să nu mă fac de o rușine din aia cruntă atunci când venea vorba despre subiectul ăsta. Știam cu ce popor să o asociez ca punct de plecare (evreii) și cam ce influență a avut ea asupra întregii gândiri occidentale moderne (imensă). Și cu asta, basta! Să citesc cel puțin o carte pe subiectul ăsta face parte din notițele mele mentale de câțiva ani buni.

Motivul pentru care am ales cartea lui Papus din sute de alte cărți scrise despre Kabbala e simplu: mai auzisem despre autor. Pe adevăratul său nume Gérard Anaclet Vincent Encausse (nu-l știam pe dinafară, l-am căutat), Papus a fost atât om de știință cu studii riguroase de medicină, cât și ocultist pasionat. Poate că ăsta să fi fost taman motivul pentru care ar fi trebuit să aleg o altă carte cu care să încep studiul unui domeniu atât de vast și de închis în simboluri secrete precum Kabbala. Dar acum, că am citit cartea lui Papus, jur că nu-mi pare rău.

Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la lucrarea lui este felul calm în care lasă filosofia pură să treacă dincolo de granițele dogmatice pe care le impun religiile de ici și de colo. Face asta bazându-se pe miturile comune care stau la baza marilor credințe ale lumii. Dacă n-ați studiat niciodată fenomenul ăsta, e mare păcat. Mintea unor oameni aflați la zeci de mii de kilometri distanță a dat naștere unor mitologii și teogonii extrem de asemănătoare, odată ce treci de diferențele specifice geografiei și contextului istoric.

Tocmai acesta este punctul de vedere din care Papus reușește să arate cum Kabbala se bazează fix pe simbolurile comune credințelor lumii. Dar apoi el merge mai departe și arată cum acest set criptat de informații (sau ce a mai rămas din el) suie cunoașterea mult mai spre înalt.

Evident că sunt pagini întregi unde m-am simțit rătăcit între termeni și comparații ce-mi erau străine. Cu toate astea am persistat în a citi până la capăt cartea asta și nu-mi pare rău. Mărturisesc că nu m-am oprit de fiecare dată să scormonesc după sensul și simbolul termenilor pe care îi vedeam pentru prima oară și nici pentru asta nu-mi pare rău. Pentru mine Papus a deschis o ușă. Deși sunt o fire destul de pragmatică, am fost mereu fascinat de tainele semnelor, de simboluri. Și simt cum am început o călătorie,

Gheorghe Florescu – “Confesiunile unui cafegiu”

“Confesiunile unui cafegiu” face parte din cărțile (foarte multe) pe care le-am primit cadou de la părinții mei. A așteptat, cumințică, pe raftul cu cărți de citit timp de mai bine de patru ani să-i vină rândul, deși tata mi-a lăudat-o mult. Iar mie mi-au plăcut întotdeauna cărțile pe care le-a lăudat el.

Pentru mine “epoca de aur” n-a însemnat mare lucru. Ia, acolo, aproape 11 ani aveam când l-au mătrășit pe Ceașcă. Destul cât să îmi aduc aminte cât de absurdă era viața de zi cu zi, cât de firească era paranoia, cât de bine uns era sistemul subteran de relații. Destul cât să fi auzit de câteva zeci de ori că nu e bine să ai încredere în oameni, că nu știi niciodată cu cine stai cu adevărat de vorbă, că trebuie să-mi văd de treaba mea și atât.

Nea Florescu o descrie cu migală de ceasornicar, nu de cafegiu. Talentul de a face conversație este o calitate extrem de importantă pentru orice vânzător din lumea asta. Iar cafeaua, care în cultura noastră este un soi de soră siameză a conversației, prin excelență o marfă pentru care românii au făcut întotdeauna sacrificii. Să nu uităm că una din principalele modalități de a “unge rotițele sistemului” ca să meargă viața mai lin era punga de cafea bună – valuta forte a șpăgii.

Cartea e populată de personaje celebre: actori, politicieni, securiști, militari ai anilor ’60 – ’70 – ’80. Florescu i-a cunoscut pe toți, a știut de care să se ferească, de care să se apropie, dar i-a servit pe toți, după o ierarhie și într-un sistem foarte atent concepute de el. Iar noi, cei ce ne pierdem în paginile vieții lui, nu putem decât să bănuim că, dacă astea-s poveștile pe care le-a putut scrie fără să se teamă de răzbunări și procese, tolba cu istorioare a cafegiului e plină de unele de care doar apropiații lui se bucură. Și poate nici ei. Și mă mai întreb oare cât de limpede a fost jocul pâclos al anilor ’90 pentru Nea Florescu? Că doar el știa cam ce hram poartă fiecare om de afaceri, fiecare politician, fiecare nouă rotiță veche a “democrației” românești.

Alături de jurnalul lui Mihail Sebastian, “Confesiunile unui cafegiu” constituie pentru mine cea mai vie excursie pe care am întreprins-o vreodată în istoria Bucureștiului. Tare mi-a plăcut cartea asta.

O puteți cumpăra de aici.

Citatele mele preferate din “Confesiunile unui cafegiu” sunt:

“Dumnezeu este întotdeauna alături de oameni, noi suntem cei care ne îndepărtăm adeseori de el.”

“Aflu de la domnul Carandino că Partidul Național Țărănesc își strânge rândurile, el fiind însă împotriva hotărârii prietenului său Corneliu Coposu ca la denumirea Partidului să se adauge atributul ‘creștin democrat’: considera atunci că toți evreii vor merge la liberali și era convins că nimic trainic nu se poate clădi fără evrei.”

(Alexandru Rosetti) “De naziști a scăpat lumea cum a scăpat, dar mă tem că de comuniști va fi foarte greu. Ăștia au avut timpul necesar să se infiltreze profund în societate și în special în mintea și conștiința cetățenilor. Va fi o chestiune de durată. Mentalitatea oamenilor se schimbă greu. Colivia comunistă i-a învățat pe mulți să-și aștepte ‘tainul'”.