Petru Creția – “Luminile și umbrele sufletului”

L-am întâlnit pe Petru Creția citat sau ca personaj în scrierile multor contemporani de-ai lui, încă de când eram eu în liceu. Și de fiecare dată mi-am zis că trebuie neapărat să-l citesc. “Luminile și umbrele sufletului” e la mine în bibliotecă pe raftul cu cărți de citit de atât de mult timp, încât nici măcar nu-mi mai aduc aminte dacă eu am cumpărat-o sau am primit-o cadou. Și tare îmi pare rău că am amânat atât de mult timp cunoașterea lui.

“Luminile și umbrele sufletului” e un mini-manual de etică. Dar n-are niciuna din caracteristicile rigide și intolerante ale “manualului” și nici din cele înfricoșătoare și umilitoare ale eticii. E, mai presus de orice, o carte care nu te “micește”, ci te ajută să-ți îndrepți privirea spre înalt și, cu puțin curaj, să o și pornești într-acolo.

Am decis acum mulți ani, când m-am apucat să scriu recenziile cărților pe care le citesc, să mă refer la felul în care cartea m-a făcut pe mine să simt și să înțeleg, fără să dau detalii despre ce e scris între coperțile ei. Doar că la Petru Creția mă simt dator să enumăr câteva din titlurile capitolelor, pe care să nu uitați să le așteptați așa cum vi le-am descris eu mai sus – nu te “micesc”: Demnitatea, Ticăloșii, Tiranii mărunți, Cuviința, Calomnia, Intoleranța, Blândețea, Încrederea, Suferința zadarnică, Văicăreala, Curajul, Falsa conștiință, Vorba fără rost, Cuvântul dat, Despre credință.

N-am enumerat toate capitolele. Doar pe cele pe care, citindu-le, m-am înfiorat, care m-au făcut să zâmbesc sau mi-au adus lacrimi în ochi.

Puteți cumpăra “Luminile și umbrele sufletului” de aici.

Citatele mele preferate din “Luminile și umbrele sufletului”:

“Cei care au gândul îndreptat doar săre ceea ce se petrece în afara lor, cei extrem de vulnerabili la răul care le vine din exterior așteaptă mereu, de la alții, de la istorie, de la noroc, întregul bine pe care și l-ar dori. Ei nu pot fi condamnați; așa au fost crescuți și învățați de împrejurări, atâta putere interioară au, iar a începe să-i îndemni sau să-i sfătuiești, să-i mustri sau să-i îngrădești este lipsit de caritate și de delicatețe morală.”

“Care este drumul care duce la servitute? Sunt mai multe, dar unul, important, nu ține de frică: consimțirea la valorile gregare, închinarea necugetată la idolii tribului și la duhul tribului, cufundarea în obscura trăire colectivă, renunțarea la principiul de individuare și la prerogativele suverane ale individuațității, care este pintre altele și insurgența împotriva entropiei de masă și a misticii maselor.”

“Pe de altă parte, prin raportare la judecată, fanatismul operează în istorie ca mișcat de o prejudecată, deci de ceva care, neașteptând verificare sau nefiind sensibil la ea, este inspirație irațională și are miros de tenebre.”

“De altfel, în treacăt fie zis, capacitatea de izolare și chiar de însingurare este un semn al autonomiei individului și o garanție a invulnerabilității și a demnității sale.”

“Omul mediocru e o crisalidă din care niciodată nu se vor naște aripile vreunui zbor.”

“A calomnia înseamnă a spune despre cineva un neadevăr, știind bine că e un neadevăr, din dorința și cu scopul de a-l discredita. Făcând aceasta, calomniatorul se situează în ierarhia morală mai jos decât denunțătorul, pentru că acesta măcar spune despre tine ceva adevărat și care, privit cu alt ochi decât acela al instanței represive, poate fi chiar nobil.”

“Mai sigur sunt de faptul că, dacă aș mai avea de trăit încă o dată viața pe care am trăit-o deja, aș acorda unui prieten încrederea mea absolută și, păstrându-i-o mereu, l-aș lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi. Și, împreună cu mine, pe sine, iertându-se, în numele meu.”

Ion Rațiu – “Jurnal” (vol. I, II, III)

Aveam 11 ani în 1990 și singurul candidat de care îmi aduc aminte perfect la alegerile prezidențiale din 20 mai e Ion Rațiu. Mi se părea din altă lume, una pe care nu o înțelegeam deloc, dar pe care părinții mei păreau să o cunoască într-un fel misterios și pe care o respectau. La momentul ăla mi s-a părut ușor ridicol, cu papionul și vorbele lui englezite și ușor gângave. Părea, atunci când apărea la televizor, mereu ușor amuzat de tot ceea ce se întâmpla în politica vremurilor sale. Și mie asta, la vremea și la vârsta de atunci, mi se părea dovadă clară de îngâmfare.

Mai târziu, crescând și învățând mai multe, mi-am dat seama că nu Ion Rațiu era ridicol în 1990, ci toată politica românească din jurul lui. În cazul său bancul chiar era adevărat: era singurul care circula corect pe o autostradă pe care milioane de zevzeci o apucaseră pe contrasens.

Acum, după ce i-am citit jurnalele, îi înțeleg și mai bine amuzamentul fin și ușor condescendent. Era cel al omului care s-a pregătit o viață întreagă să cucerească o cetate și să-și salveze poporul și, când în sfârșit venise momentul, descoperise că oamenii lui erau naivi, îndobitociți și înrăiți până la limita umanității. Uitându-mă câteodată pe stradă la ce-i în jurul meu capăt convingerea că Ion Rațiu ar avea toate motivele să-și păstreze finul și ușor condescendentul său amuzament și în zilele noastre.

“Jurnalul lui Ion Rațiu” (primele trei volume) este o lectură pe care doar un patriot o poate duce la bun sfârșit. Din două motive. Primul, pentru că, împreună, volumele jurnalului adună laolaltă cam 2.100 de pagini. Acesta a fost unul din marile avantaje ale pandemiei pentru mine. Mi-a dat răgazul să am răbdare cu Ion Rațiu. Al doilea motiv este că din paginile pe care le-a scris conștiincios o viață întreagă s-ar putea lesne ajunge la niște concluzii nu foarte măgulitoare pentru noi, ca popor. Ai nevoie de mult patriotism pentru a putea să înțelegi de ce e, totuși, fain să fii român.

Dezbinarea pare să fie trăsătura de caracter comună a noastră, ca popor. De ea se lovește Ion Rațiu cel mai frecvent în exilul său de aproape 50 de ani. Decât să fim toți împreună cu X șef, mai bine îmi mai fac și eu un partid mai mic, dar unde sunt eu șef.

Am venit în contact și cu două chestiuni foarte interesante în “Jurnal”. O descriere deloc măgulitoare a Regelui Mihai, a ușurinței cu care acesta a fost manipulat în primele decenii de exil și suspiciunea și neîncrederea cu care străinii au privit alegerile făcute de România în cel de-al Doilea Război Mondial , fără să încerce să înțeleagă poziția ingrată în care se găsea țara noastră din punct de vedere geostrategic. În ceea ce o privește pe prima, îmi doresc mult să aprofundez subiectul și să aflu mai multe despre aparent maleficul personaj al generalului Lazăr. Cât despre a doua chestiune, cred că Ion Rațiu, oricât de implicat ar fi fost în acțiuni ale unor servicii secrete Vestice, a fost unul din cei mai eficienți ambasadori pe care cauza României libere i-a avut vreodată.

Domnule Rațiu, te-aș vota la infinit.

Puteți cumpăra “Jurnalul lui Ion Rațiu” volumele I – III de aici.

Citatele mele preferate din “Jurnalul lui Ion Rațiu” sunt:

“Concluzia din toate acestea este că nimeni nu poate să fie conducător fără ca să aibă cunoștința că o merită. Departe de a fi o lipsă banală de modestie. Dimpotrivă.”

“E inteligent și nu caută să se impună. Își așteaptă rândul și întotdeauna, dacă ai răbdare, rândul îți sosește.”

“H. Moore imediat a reluat această temă: Toți artiștii sunt sinceri. Dacă intenția lor este de a epata, de a crea zgomot și a excita interes și aplauze doar, ei sunt sinceri în nesinceritatea lor.”

“S-ar putea să nu am talent politic la acest nivel. Mi-e foarte greu să ascult idioții, mai mici sau mai mari, ore întregi de-a rândul.”

“Important e să anticipezi evenimentele și să întreprinzi acțiuni eficace în scopul voit. Să pui doar pecetea aprobării după ce s-au săvârșit este treaba istoricului, nu a omului politic.”

Tibi Ușeriu – “27 de pași”

O s-o zic de la început. Nu cred că am citit o carte pe care să o fi subestimat mai crunt în viața mea. E drept că nici nu-s vreun consumator de cărți ale super-oamenilor care se iau la trântă cu distanțele, altitudinile, adâncimile și alte limite mai ușor sau mai greu de trecut. De fapt, singura legătură pe care aș putea zice că o aveam cu Tibi Ușeriu era mândria aia goală așa, când afli că un român de-al nostru a câștigat vreun trofeu pe undeva. Te bucuri câteva clipe fără să -ți pese prea tare de fapt. Apoi a trecut. Ai uitat.

N-ai cum să citești “27 de pași” și să simți că nu-l cunoști pe Tibi. Pentru că are el grijă să te vâre în toate cotloanele vieții lui, cu o lipsă de spirit de conservare pe care doar în vreuna din goanele lui nebune prin cine știe ce pustiu înghețat și-a cultivat-o. Își expune cele mai urâte și grele momente din viață judecății oricui va citi cartea, iar pentru a face asta sunt sigur că a reușit performanța supremă de a se împăca total cu el însuși. De a se ierta.

Dacă te aștepți ca în cartea lui Tibi Ușeriu să găsești secrete despre cum să faci ca să poți alerga mai mult și mai bine, mai bine te lași. Nu-i o carte despre alergat, e o viață de fugar care a trebuit să se transforme în alergător pentru a se liniști.

Personal, eu am găsit în paginile ei un român cum mi-aș dori să fie toți: lipsit de ipocrizie, gata să lupte până la capăt, fără frică de “gura lumii”. Îmi doresc mult să-l cunosc la un moment dat personal pe omul ăsta al cărui fan am devenit. Să stau și să-l las să-mi povestească. Iar când l-aș vedea că tace, să-l mai stârnesc cu o întrebare. Și iar să-l ascult.

Iar cartea lui merită citită și recitită. Eu am râs și am și lăcrimat citind-o. Și apoi iar am râs. Sper să mai scrii, Tibi Ușeriu.

Puteți cumpăra “27 de pași” aici.

Citatele mele preferate din “27 de pași” sunt:

“Mi-am dat seama că nu te poți pune cu pământul tău pe care te-ai născut. E sfânt, e puternic, e adevărat. E mai tare decât fanteziile tale. Puterea lui de a te ține lipit bate puterea iluziilor tale de a te rupe de lume și de a pluti așa, ca un balon de săpun prin univers, așteptând ceva ascuțit de care să te spargi.”

“Să mor io dacă viața asta nu-i un mare, mare mister. Iar Gott ăsta, dacă există și e la butoane, este un megameseriaș, un regizor de o creativitate nebună.”

“Curious Moments – Archive of the Century”

“Curious Moments – Archive of the Century” e genul de carte pe care o primești cadou, pe care o răsfoiești politicos în momentul primirii și apoi devine punct de colectare a prafului în bibliotecă sau, poate, redevine cadou pe care îl faci la rândul tău altcuiva. Pentru mine cartea asta a fost prima pe care am terminat-o atunci când a început pandemia, dar îmi propusesem să o citesc de foarte mult timp.

Descoperisem la răsfoirea politicoasă pe care am menționat-o mai sus că e o carte trilingvă, iar cele trei limbi în care e scrisă sunt cele pe care le vorbesc eu. Luând engleza drept etalon și folosind-o pentru a mai da jos din rugină de pe franceză și germană, am luat “Curious Moments – Archive of the Century” la puricat din scoarță-n scoarță. Și mi-a plăcut pentru două motive:

E genul de carte care tratează istoria din punctul de vedere al vieții cotidiene. Și asta-i istoria care îmi place mie cel mai mult. Colecția de câteva sute de fotografii explicate și comentate este împărțită în niște capitole mari cu nume clare: “Cu toată viteza înainte” – despre mașini; “Dr. Feelgood” – despre progresele medicinei etc.

E un exercițiu de răbdare. Iar eu am mare nevoie să am mult mai multă răbdare. Nu-i lucru ușor să citești aceeași explicație de trei ori la rând când ai priceput-o de prima oară. Sigur, umanistul din mine s-a delectat cu comparații o vreme. Dar în cele din urmă asta a fost: un exercițiu de răbdare.

Colecția din “Curious Moments – Archive of the Century” e una de fotografii de presă. Iar felul în care a fost scrisă cartea o face să fie și o scurtă istorie a felului în care presa a fost percepută de-alungul timpului și, mai ales, a felului în care faptul divers (care acum a dispărut total din peisaj) a fost unul din selling pointurile principale ale multor jurnale.

Cred că e prima recenzie pe care o scriu și-s aproape sigur că niciodată nimeni nu va cumpăra cartea asta pentru că am recomandat-o eu. Pentru că, de fapt, nici n-am recomandat-o. Am povestit doar la ce mi-a fost mie bună.

Dacă totuși v-am convins, o puteți găsi aici.

Carlos Ruiz Zafon – “Jocul îngerului”

“Jocul îngerului” este a doua carte de Carlos Ruiz Zafon pe care am citit-o. Și, dacă la prima m-a dat cu totul pe spate și am rămas dat pe spate o bună bucată de vreme, la a doua recunosc că m-am simțit cam tot timpul pe tărâm cunoscut. Ceea ce nu e o chestie pe care să mi-o doresc neapărat.

Nu mă consider nici pe departe vreun cărturar. Mărturie stau și autorii mei preferați, care-s destul de mainstream: Haruki Murakami, Salman Rushdie, Mario Vargas Llosa, Henry Miller, Truman Capote și Charles Bukowski. Nu-s ei Dan Brown, dar nici Joyce nu-s. Ei bine, după ce am citit”Jocul îngerului”, simt că Zafon a început să se apropie binișor de dl. Codul lui Da Vinci. Ceea ce nu-i un lucru rău în sine, dar îl cam îndepărtează un pic de gusturile mele. Cu toate astea nu-s negativist. Mai am pe rafturile cu cărți de citit un Zafon și am să-i mai dau o șansă.

“Jocul îngerului” e întunecată, plină de suspans, câteodată înălțătoare. E o carte perfectă de citit în vacanță sau la drum lung. Și mai cred că este genul de carte cu care poți convinge un om să se apuce de citit cărți de ficțiune. Mereu mi se pare ciudat să pun epitetul “de ficțiune” lângă cuvântul “cărți”. O bună bucată a vieții mele cărțile alea de le citeam de bună-voie și nesilit de nimeni doar de ficțiune puteau fi.

E genul de carte la care, după ce o termini, îți vine să dai super-spoilere. Recunosc că și pe mine mă mănâncă buricele deștelor să vă zic cum stă de fapt treaba cu misteriosul personaj care comandă cartea unei noi religii. Dar mă abțin. Ca să nu vă stric vacanța.

Eu am mai citit “Umbra vântului” de Zafon. Și recunosc că mi-a plăcut să reîntâlnesc locuri și personaje de acolo în “Jocul îngerului”. E o tactică deșteaptă, care te face să te simți acasă, în cunoștință de cauză. Dar poate că e și asta o dovadă în plus a apropierii pe care eu o văd între Zafon și Brown.

Apropo de rețete: substantiv + genitiv. Eu am citit mai întâi “Umbra vântului”, apoi “Jocul îngerului” și mai am “Prizonierul cerului”.

Puteți găsi “Jocul îngerului” aici.

Citatele mele preferate din “Jocul îngerului” sunt:

“… o rămășiță inutilă a unui război care, ca mai toate războaiele, era purtat în numele lui Dumnezeu și al patriei ca să-i facă să devină mai puternici pe niște oameni care erau deja prea puternici înainte să-l fi provocat.”

“Cred că ai talent și dorință, Isabella. Mai mult decât crezi și mai puțin decât speri. Dar mulți oameni au talent și dorință, iar mulți dintre ei nu ajung niciodată la nimic. Ăsta e doar începutul pentru a face orice în viață. Talentul înnăscut e ca forța unui atlet. Te poți naște cu mai multe sau cu mai puține însușiri, însă nimeni nu ajunge să fie un atlet pur și simplu fiindcă s-a născut înalt sau puternic, sau rapid. Ceea ce-l face pe atlet, sau pe artist, este munca, meseria și tehnica. Inteligența cu care te naști e doar muniție. Ca să reușești să faci ceva cu ea, trebuie să-ți transformi mintea într-o armă de precizie.”

Charles Bukowski – “Muzică de belele”

De fiecare dată când mă apuc să citesc o carte de Bukowski mă întreb de ce oare n-am citit mai mult din ce a scris. Mi se pare că partea dubioasă din mine rezonează din plin cu el. Că e hater-ul perfect dintr-o epocă în care hatereala era o chestie pentru care-ți trebuia și nițel stil, niscaiva educație, oareșce talent.

Și oricât amar e în stare el să scurgă în propriile-i cărți, tot nu cred că ar fi fost destul ca să-l facă să scoată capul în epoca prezentului. Deci, după mintea mea, Charles Bukowski a fost anti-eroul apărut la fix momentul potrivit. Acum anti-eroismul a ajuns atât de mainstream, încât există filme de larg consum care au drept erou principal pe “ăla rău.”

“Muzică de belele” e o colecție în care scriitorul bețiv, curvar, ratat, murdar e mereu personaj principal. Și, prin valuri de vomă, litri de alcool, înjurături și jeg, tot reușește în cele din urmă să fie simpatic, ba chiar sublim din când în când. Cinismul și mitocănia înfig ace incinse în ochi tremurând de emoție comercială, din cea de o poți cumpăra la chil de la orice supermarket de artă.

Dacă o să ajung vreodată un atotputernic zeu al comunicării online, aș da certificate de hater sau troll doar celor care ar putea demonstra că l-au citit pe Bukowski integral. Pe restul i-aș arunca în temniță. Pentru impostură.

Puteți găsi “Muzică de belele” de cumpărat aici.

Citatul meu preferat din “Muzică de belele:”

” – Toți scriitorii sunt proști. De-aia și scriu lucruri.

  • Cum adică de-aia și scriu lucruri?
  • Adică le scriu pentru că nu le înțeleg.
  • Eu scriu mult, a spus trist Max.”

Boris Vian – “L’Automne a Pekin”

“L’Automne a Pekin” face parte din dulcele chin la care îmi supun neuronii periodic, silindu-i să-și amintească limbi străine pe care le-am stăpânit admirabil în fragedă pruncie sau în tulbure adolescență. Adică, din când în când, mă silesc să citesc o carte în franceză sau germană, doar așa, ca să mai ung angrenajele.

Eu Boris Vian n-am mai citit până acum, dar, ca mai tot românul patriot, mi-am mâncat porția de Eugen Ionescu la vremea ei. Așa că nu m-a surprins deloc absurdul lui, ba chiar mi-a plăcut, aducându-mi aminte de niște veri “vianești” trăite la 2 Mai, cu tâmpenii și canastă.

“L’Automne a Pekin” e o carte în care nu-i vorba nici despre toamnă și nici despre Pekin. Așa o să vă avertizeze spolierește orice a patra copertă. Eu am citit-o în vacanță. E o carte amuzantă și ușoară, exceptând câteva lovituri năucitoare pe care ți le administrează tacticos cu o singură condiție: să fii atent, da’ nu prea atent. Adică să lași atmosfera și dialogul să-ți ducă mintea spre ce Vian dărâmă cu barosul. “L’Automne a Pekin” nu-i cu siguranță o carte pentru detectivii literari, ăia de caută sensuri și simboluri stivuite unele peste altele în scriitura oricui.

Eu am citit-o, cum ziceam, în franceză. Eram convins că găsesc un loc de unde să puteți lua ediția în limba română, dar se pare că nu-i așa. Cel puțin azi, șapte aprilie 2020, nu există librărie online de unde să puteți cumăra “Toamnă la Pekin.” Deci vă las link românesc cu ediția franțuzească de la “Livre de Poche”

Cum să fii fericit în România

“Cum să fii fericit în România” e o compilație de texte scrise de mai toate mințile și penițele luminate pe care le are România, ba încă vreo câteva pe deasupra. Am primit-o cadou de la maică-mea, care e iremediabil îndrăgostită de tot ceea ce înseamnă Humanitas. Nu că mie mi-ar displăcea editura, al cărei client am fost și voi rămâne. Da’ fără să mă implic emoțional. Mi-s client și-atât.

Recunosc că, într-un prim moment de aprigă prejudecată, mi-a venit să zic că-i marketing, nu literatură. Reacția mi-a fost probabil dictată de reflexul de ascultător profesionist de muzică. Oricine știe că 90% din compilații sunt manevre de băgat mâna în buzunarul necunoscătorilor, nu? “Cumpără, dom’le, albumul dacă te pricepi la muzică!”

M-am uitat apoi pe cuprins, la felul aerisit în care e editată și mai-mai ca reflexul să devină părere conștient formulată. Apoi m-am apucat de citit și n-am mai avut timp de astfel de nimicuri. Am râs, am plâns (pe bune că am plâns), am zâmbit emoționat, rușinat… Fericit. Ce să mai, “Cum să fii fericit în România” m-a purtat din colo-ncoace de zici că mă dădeam într-un montagne russe. Și, aidoma unui copil care mai vrea o tură în scrânciob, era să mai vreau să o citesc o dată imediat de cum terminat-o.

Sigur, fac parte din generația pentru care amintirile de dinainte de ’89 există, cele din anii ’90 persistă și care a petrecut cea mai mare parte a secolului XXI îndeletnicindu-se cu maturitatea. Ceea ce înseamnă că sunt mai mult sau mai puțin contemporan cu majoritatea scriitorilor compilați în “Cum să fii fericit în România”. Așa că îndrăznesc să estimez că tot ceea ce pe mine m-a făcut să lăcrimez nostalgic va suna străin și exotic în urechi mai tinere decât ale mele.

Tocmai de-asta am pus cartea bine, între altele pe care, la fel cum maică-mea mi le pasează mie, să le pasez și eu Marei peste câțiva ani. Ca să aflu dacă am estimat bine.

“Cum să fii fericit în România” m-a ajutat să descopăr un om pe care îmi doresc să-l mai citesc. Se numește Ioana Pârvulescu.

Puteți cumpăra “Cum să fii fericit în România” aici.

Citatele mele preferate din “Cum să fii fericit în România” sunt:

“Scaunele, cu catifea maro, sunt aceleași care prin anii ’90 păreau din rai, iar acum par din anii ’90.” – Ioana Pârvulescu

“Atunci am avut revelația că deznădejdea se preschimbă-n fericire numai când capeți certitudinea că nu ești singur, că aparții unei comunități a cărei forță te absoarbe, dându-ți un nebunesc curaj.”

A.P. Cehov – II “Dramă la vânătoare, schițe și alte povestiri 1884-1885”

București – 1987 / Editura Univers

De data asta am trecut anul și editura pentru că mi-era teamă să nu care cumva să se apuce vreunul din voi să caute cartea prin librării. Un Cehov de 700 și mai bine de pagini e un lux ce aparține iremediabil unei trecute epoci, în care nimănui nu-i păsa de principiul cerere-ofertă. Un principiu care, cel puțin la literatură, ne văduvește azi de niște scrieri tare frumoase.

M-am hotărât ca, de la recenzia asta, să consemnez edițiile tuturor cărților despre care scriu aic,i pentru că de multe ori vorbesc despre felul în care arată, e tradusă sau editată o carte și n-aș vrea să existe vreo ambiguitate.

Pe vremea adolescenței mele, rușii erau scriitorii elitei intelectuale a liceului. Să te plimbi prin curte cu un Dostoievski sub braț sau să deschizi interminabile și înverșunate discuții despre Tolstoi sau Turgheniev pe la petreceri, astea erau semne clare de snobism intelectual. Se asortau cu fum inecăcios de tutun ieftin de pipă și vin de doi bani sorbit cu ifose de mare cunoscător.

Acum nu mai știu cum e treaba cu scriitorii ruși prin școlile noastre, însă eu îi iubesc în continuare. Îi iubesc pentru că se citesc pe îndelete. Trebuie să-ți faci timp ca să-i citești pe ruși. Nu merg parcurși așa, jeap-jeap, precum viața noastră de zi cu zi. Ai nevoie de o anumită stare de spirit care să te ajute să savurezi o grădină descrisă în câteva pagini sau un capitol întreg în care un personaj meditează asupra iubirii imposibile cât timp calul parcurge câteva verste la trap.

Colecția de povestiri și schițe pe care am citit-o eu e rusească până în măduva fiecărei frânturi de cuvânt. Nu cred că există epitet mai bun pentru a descrie cartea asta decât “rusesc.” Doar în literatura lor se împletesc atât de armonios tragedia și comedia, doar în cărțile lor n-apucă să ți se usuce pe obraji lacrimile de plâns că te pomenești cu ei uzi de lacrimi de râs.

Un lucru mi-a rămas în minte de pe vremea lungilor dezbateri literare din liceu: “nu poți să spui că îți place să citești, dacă nu i-ai citit pe ruși.” Asta era concluzia care soluționa până și cele mai aprige diferențe de opinie. Iar concluzia asta o socotesc la fel de advărată azi ca pe atunci.

O ediție mult mai nouă și mai slim a lui Cehov găsiți aici.

Citatele mele preferate din “Dramă la vânătoare” sunt:

“Luna plină, bine rotunjită, ca o menajeră de general…”

“Un șef de tren care scrie versuri trăiește mai bine decât un șef de tren.”

Florin Constantiniu – “O istorie sinceră a poporului român”

Sunt pasionat de istorie cam din liceu. Pasiunea asta a mea, însă, nu s-a transformat niciodată în ceva mai mult decât e: mă uit cu nesaț la filme, documentare și seriale istorice, din când în când mai citesc câte o carte de istorie și, oridecâteori am ocazia, intru în muzeele de istorie din locurile pe unde colind. A, și de ceva vreme încoace ascult Podcastul de istorie. Sunt, carevasăzică, un diletant, un “pafarist”, cum ar veni, racordat, ca orice diletant, la istoria mainstream.

Am făcut tot paragraful ăsta nu ca să mă dau umil, ci pentru a explica de ce, fără o recomandare de la cineva în a cărui cultură generală am deplină încredere și care, întâmplător, e unul din cei mai mișto preoți din câți am cunoscut vreodată, n-aș fi ajuns niciodată să aflu despre Florin Constantiniu și “O istorie sinceră a poporului român”.

N-are antipatriotismul veninos al lui Lucian Boia, n-are “iubirea de glie” sforăitoare a multor altor istorici care au cântat în struna epocii de aur, n-are, din păcate, nici fraza îngrijită sau umorul fin al lui Neagu Djuvara. Dar are un discurs logic, așezat, care vine și demontează cuminte niște mituri clădite în zeci de ani de istorie mincinoasă. Ba, mai mult decât atât, explică și mecanismele și motivațiile din spatele istoriei paralele de care au avut nevoie diverse sisteme politice pentru a-și justifica sau masca ororile.

E o carte la locul ei, o lecție despre cum ar trebui să ne înțelegem unii pe ceilalți și trecutul nostru, al tuturor. Să nu lăsați dimensiunile cărții “O istorie sinceră a poporului român” să vă descurajeze. Se citește ușor, iar pe alocuri este chiar palpitantă. Este una din primele cărți de istorie pe care le-am citit care începe tratarea epocii comuniste din punct de vedere cu totul și cu totul științific, fără tragism, fără parapon.

M-am gândit mult dacă la recenzia asta să scriu paragrafele de mai sus sau să dau copy/paste la ce e mai jos, adică la o postare pe Facebook pe care am scris-o în timp ce citeam “O istorie sinceră a poporului român”. În cele din urmă, m-am decis să le scriu pe amândouă, pentru că asta e o carte pe care eu unul aș include-o în programa școlară.

Facebook, 9 septembrie, 2019:

“Azi, în 41, în drum spre prima zi de școală a Marei, stăteam în picioare, citind cu nesaț despre instaurarea guvernului Petru Groza din “O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. La un moment dat ridic ochii din carte să văd de ce stăm pe loc și constat că pe linia cealaltă e un alt 41 care nu se mișcă.

La geamul din fața mea, doi adolescenți îmi zâmbeau și îmi ziceau “ok” din gesturi. Le-am zâmbit și eu, ușor încurcat. Atunci ei mi-au făcut semn spre cartea pe care o citeam și a cărei copertă era vizibilă din “vagonul lor”. “Blană cartea” mi-au mimat ei din buze. Le-am confirmat că și mie îmi place mult.

Apoi cele doua “patrușunuri” s-au pus din nou în mișcare și s-au îndepărtat unul de celălalt. Nu știu ei, dar eu am o zi excelentă.

Hai România! Că mai e speranță!”

Puteți cumpăra “O istorie sinceră a poporului român” de aici.